M-am dus la prima ședință cu părinții a copilului meu toată un zâmbet. Eram așa de entuziasmată și de pornită să mă implic că m-a luat valul și am ajuns Președintele Comitetului de Părinți. Ce-mi puteam dori mai mult de la viață? Nu au trecut decât 3 zile și 7 ore și caut o hârtie pe care să scriu demisia.
Ajunsă acasă, soțul mi-a spus cât a putut el de frumos că aici se va ajunge: ”Femeie, ai luat-o razna!”. Atât mi-a trebuit. I-am ținut un discurs despre implicare în comunitate, despre responsabilitatea noastră de părinți, despre locul unde am ajunge dacă toți s-ar da la o parte, despre modul în care pot să contribui la schimbarea sistemului pe care îl tot blamăm, despre copiii noștri care merită ceva mai bun. Dacă aveam o scenă și un microfon, mă puneau ăștia și ministrul Educației, așa vervă aveam în seara aia. Și chiar credeam ce vorbesc.
Adevărul era că îmi doream să fiu acolo, în miezul deciziilor, pentru că știu că sunt o persoană combatantă, care vrea și poate să se implice. Am început chiar de la acea ședință. Doamna ne-a întrebat dacă vrem niște chestii și prin toată rumoarea aia ce se crease am auzit doar ”discutăm pe whatsapp și hotărâm apoi”.
Deja îmi imaginam milioane de rânduri pe grupul care nici nu exista. Rândurile alea urmau să nu spună nimic exact, dar existau. M-am ridicat în picioare și am decretat: ”hotărâm acum!” Păi nu eram eu președintele ales? Și-am luat decizia până la finalul ședinței. Nu trebuia să luăm vreo decizie de viață și de moarte. Știți veșnicele discuții de la început de an școlar: hârtie igienică, imprimantă, săpun, televizor. Ca atunci când te muți în casă nouă și-ți trebuie una alta, dar n-ai avut noroc de părinți mai avuți să te ajute și trebuie să te cauți tu prin buzunare sau să faci credit să cumperi.
Președintele Comitetului de Părinți Nevorbiți
Doamne, ce mândră eram de mine! Cum știam eu să organizez, cum era vocea mea ascultată, cum deja mă implicam! Parcă pluteam pe stradă în drum spre casă și îmi imaginam ce lucruri mărețe o să facem noi împreună!
M-a trezit prima dată soțul care mi-a zis că nu sunt chiar în toate mințile de m-am băgat în asta. Dar eram încă în faza de negare. Am ieșit repede, când pe la 10 (seara, ca să nu zic noaptea) m-a sunat un tătic. Voia doar să-mi pună o întrebare, nicidecum să mă deranjeze mult. Mi-a repetat acest lucru în decursul celor 40 de minute cât am vorbit. Optimistă cum sunt am zis că e doar un incident. Suntem toți la început și nu știm cum funcționează lucrurile. Se pare că doar eu nu știam. Domnul tătic știa prea bine că poate suna oricând, oricât că doamna președintă e la celălalt capăt să răspundă.
Nici nu m-am împăcat bine cu ideea telefoanelor, că au început mesajele de tip SMS: că e copilul bolnav și lipsește, că nu știe la ce intrare să lase copilul dimineața, că nu știe la ce oră iese, că nu i-a pus apă, că nu i-a dat stilou și câte și mai câte. Practic în cele 3 dimineți am fost un fel de centralizator al problemelor părințior de la noi, de la clasa pregătitoare.
Președintele Comitetului de Părinți Paraleli
Mai pe la prânz când reușisem și eu să rezolv vreo 2 taskuri de la birou, începe să licăre whatsapp-ul. Era grupul paralel de părinți, cel în care nu este doamna. Un fel de stat paralel. Ei bine, ca-n orice stat paralel, era nevoie și de un președinte paralalel, care a pus la îndoială buna mea credință de președinte ales. Practic, s-a stârnit o revoltă legată de deciziile luase de bunăvoie în clasă, la ședință. Vai, ce chin, ce jale! Dacă nu am fost razna când am acceptat să fiu președinte al comitetului de părinți sigur urma să devin până la terminarea mandatului.
Discuția pe whatsapp a durat multe ore, cu contre, atacuri la persoană, soluții care mai de care mai inedite. Se scurgeau rândurile ca distribuția la finalul filmelor. La un moment dat n-am mai putut să urmăresc. Oricât de președinte eram, i-am lăsat să se certe. Doar că la grupul paralelel au apărut și altele mai mici paralele la paralel în care eram invitată să dezbatem cât de dreptate aveam eu. Probabil și cealaltă tabără avea același sistem.
Într-un final lucrurile s-au liniștit.
A doua zi, doamna știa tot ce s-a discutat, cine-ce a zis și cui.
Acum am înțeles de ce toată lumea fugea de ”funcții” în comitetele de părinți. Am înțeles de ce se râde atât de mult de grupurile de whatsapp de părinți. Pentru că tot ce se aude și se crede că este legendă urbană este adevărat. Uneori, viața chiar bate glumele.
Întrebarea mea e: îmi dau demisia sau oare pot să schimb ceva?
