Psihoterapeutul Vistiana Long: Tot felul de balene (albastre) și frica noastră de toate zilele

Înainte de a vorbi din rolul de psihoterapeut, aș vrea să vă spun ce am simțit eu ca părinte când am aflat prima oară de “balena albastră”. Păi… m-am simțit liniștită. De fapt, după ce am citit, nu m-am gândit nici o clipă la copiii mei. M-am gândit cu tristețe la copiii care suferă. Ah, ce tare mi-aș dori o lume în care copiii să primească toată atenția, protecția, toată blândețea și valorizarea de care au nevoie! 

Abia spre seară, când m-am întâlnit cu copiii mei, m-am gândit să le spun și lor. Știau toți trei. Nu m-am mirat. Ei s-au mirat că știu eu. 

“Da, interesant joc, vreau și eu să intru!”

“Aha. Ce-l face să pară interesant?” eram sincer curioasă, mai ales că urma sa merg a doua zi la emisiunea de la Adevărul live, pe aceeași temă. Ma consideram privilegiata sa mi se pună “pe tavă” astfel de dezvăluiri.

“Hm… ce poate fi mai interesant decât să te joci cu moartea??” mă simțeam observată cu multă atenție: eu știu că majoritatea lucrurilor din categoria “chestii șocante” spuse de copii părinților sunt ca sa li se poată observa acestora reacțiile (uneori o și mărturisesc: “Am vrut să văd cum faci!”) și tocmai aceasta reacție mult așteptată va da direcția a ceea ce va urma…

“Într-adevăr, sună incitant…”, am recunoscut, “dar mie tot mai incitant și mai interesant mi se pare să trăiesc!”, am adăugat ca pentru mine.

“A, bineînțeles! Doar am o curiozitate ce fel de porunci dau, ți-e clar că nu fac eu ce zic ei! Dar aș vrea să îmi trimită lista, sa văd ce le trece prin cap.”

“Da, și eu sunt puțin curioasă. Îmi spui și mie dacă-ți trimit, să o vedem împreună?”

“Sigur.”

Ce poate fi mai interesant decât să te joci cu moartea?… 

Această “prezență” misterioasă pare cumva să plutească asupra tuturor prin simplul fapt că știm că vom muri… Enervant de imprevizibilă și incontrolabilă, te poate face să simți că… te cam joacă. Nu poate rămâne neinteresant gândul de-a te putea juca tu cu ea! Să poți să ai control asupra ei; să poți să stai față în față cu ea și să-i râzi în nas; sau s-o privești tăcut, cu demnitate și încredere. Cine nu și-ar dori să poată face asta? De fapt, aceasta este poate marea redută a evoluției spirituale: acceptarea morții si a iminenței ei. Abia atunci viața este trăită la adevarata ei valoare. 

Imaginează-ți ca ești într-un loc minunat cu multe lucruri frumoase pe care le poți vedea, gusta, auzi, mirosi și atinge… ești relaxat și știi că nu ai altceva de făcut decât să experimentezi și… sa simți. Te las puțin să te bucuri de experiență…

Apoi, imaginează-ți că deasupra acestui loc a apărut o bombă care nu știi când va exploda. Poți sa accepți ideea și să te bucuri în continuare? Or, dacă te lași pătruns de teamă, te mai poți bucura, mai poți explora în voie, cum făceai până atunci? Cu cât teama e mai mare, cu atât îți vei dori, probabil, să afli mai multe despre “inamicul” tău. Cu atât mai mult vei dori să-l privești și să-l cunoști. Și stii de ce? Ca sa scadă teama. Pentru că, la un moment dat, frica devine un pericol mai mare decât pericolul în sine! Dacă frica este mult prea mare, aproape că vei dori să explodeze bomba mai repede ca să te scape de frică! Pericolul inițial va căpăta, paradoxal, valențe eliberatoare…

Închide ochii câteva clipe și observă: ce simți acum, în timp ce vorbim despre moarte? Ce este în interiorul tău acum? Poate e liniște si împăcare, poate a apărut agitație sau poate ai impresia că nu simți nimic. (Spun “poate ai impresia” pentru că noi toți simțim lucruri în fiecare clipă a vieții noastre. Dacă “simțim că nu simtim”, probabil că la un moment dat a fost prea mult pentru noi ce am simțit, așa că inconștient am ales atunci să “ne decuplăm” de senzații, de trăiri, de emoții… să nu mai fim în contact cu partea noastră care simte. Ne-am retras, cumva, în cap… A fost modul corpului și al psihicului nostru de a se apăra de niște emoții devenite ele în sine un pericol. Dacă ai multe momente în care “nu simți nimic”, înseamnă ca a fost nevoie, la un moment dat, să limitezi accesul… la tine. Și, știu, ele mai dau navală din când în când, când devin puternice sau când “gardianul” nu mai e pe fază…)

Ceea ce simți acum – perceput sau neperceput – gândindu-te la moarte, ar putea să-ți dea poate o idee despre atitudinea ta, în general, față de moarte. 

Acum e important să știi – sau poate știai deja -, conștientizate sau nu, emoțiile tale sunt, vrei sau nu, principala resursă a fondului emoțional al copilului tău. Mai simplu spus, copilul tău preia emoțiile tale. (Maturitatea emoțională va însemna, la un moment dat, să nu le mai preia… dar pana atunci mai este.) 

Dacă nu știi ce simți, nu știi ce transmiți. Atunci riști să crezi că “problema” e a copilului, din el însuși, din altă parte. Și poate îl cerți. Și, în acel moment, îi transmiți din nou emoțiile tale de furie și frica. (E un cerc vicios…)

Cum a apărut frica de moarte în viața noastră? 

  • dintr-un pericol la care ne-am simțit expuși, noi sau cineva apropiat (de către copil, pot fi trăite ca pericole și situații care acum, fiind adulți, nu ne mai par ca fiind periculoase: divorțul părinților, lasatul bebelușului la rude sau la creșă, schimbările bruște și tensionate din casă, violența verbală sau fizică dintre părinți, supărarea părinților pe copil etc.
  • din frica părinților și a altor persoane importante pentru noi -bunici, educatori, profesori – transmisă noua prin privire, cuvinte “Cum crezi că o sa te descurci în viață!?” etc și alte manifestări ale tensiunii psihice. (Tensiunea psihică nu poate să nu fie transmisă. Calmul nu poate fi mimat. Un părinte tensionat care încearcă sa para “zen” îi transmite copilului neautenticitate, confuzie sau model de reprimare emoțională.)
  • din încălcarea granițelor personale ale copilului, în special de către părinte: când copilul nu are dreptul – raportat corespunzător la vârstă – asupra propriei persoane și i se minimizează consecvent voința, ideile, emoțiile și chiar dreptul asupra propriului corp, i se transmite subliminal mesajul că el, ca persoană, nu contează. De aici până la frica de moarte e un pas mic în subconștientul unui copil…
  • efectele traumelor nerezolvate ale părinților se transmit la copii.

Dacă sunt expuși celor descrise mai sus și nu au suficient suport emoțional, copiii sunt nevoiți să se descurce cum pot cu ceva care e prea greu pentru ei. Și daca reușesc sa țină, cumva, în frâu, toate emoțiile care îi perturbă până la un moment dat (mai somatizează, mai reprimă, mai manifestă unde și cum pot…), în adolescență au loc adevărate cutremure în psihic, care dau șansa să se reașeze faliile și să se nască noi forme de relief)…

Adolescenții nu vor să își rateze această șansă și se prind de orice le-ar putea aduce schimbare, eliberare sau alinare. Din păcate, acest “orice”, nu e întotdeauna si cel mai potrivit lucru pentru ei. Dar ei cum să știe care e cel mai potrivit lucru?? Și, mai ales, cum să îl găsească?!…

Orice supărare a părintelui pe copilul său, indiferent de cât de întemeiată PARE, este percepută de copil (sau adolescent) ca respingere. Mai multe respingeri duc în timp la sentimentul lipsei de iubire. Nesimtindu-se iubit, copilul se simte nevaloros. Simte că nu contează. Adică și dacă ar exista și dacă n-ar exista, ar fi totuna pentru cei din jur. Asta l-ar putea face fie să-și dorească să probeze aceasta concluzie, fie să-și dorească efectiv să dispară. 

Prin urmare, dacă ești speriat de vreun semn de autoagresiune la copilul tău și îl cerți, se întâmplă cel puțin două lucruri: îi transmiți frica ta care o amplifica pe a lui și, repet, asta nu îl depărtează de pericol, ba chiar îl apropie. În plus, îl depărtezi de tine, căci se simte respins; deci va rămâne cu și mai puțin suport emoțional, se va simți și mai singur.

Ce e cu balena albastră? Poate nu mult diferit de ce e și cu panourile acelea mari din oraș, care arată oameni care se rănesc și ți se spune sa nu-ți pese de corpul tău și sa continui treaba! Și ele încurajează decuplarea de senzații, deconectarea de corp, doar că fără să spună pe față ce și cum, doar că într-un mod pe care nu îl punem la îndoială, doar că sunt reclame plătite și sunt acceptate social, doar că nu s-a făcut vâlvă și nu ne-au speriat. Mulți nici nu le-au observat… și asta face să aibă cale liberă spre subconștient.

“Balene”, de toate culorile, au fost și vor fi multe. 

Ele sunt manifestările unei lumi pline de suflete în derivă. Dar ceea ce afectează cu adevărat pe cineva este deriva din interiorul său. Pentru mine, aceste semnale de alarmă reprezintă o chemare cu voce tare către esențial:

Cum ajungem la sufletul copiilor noștri să le alinăm temerile cu blândețe, cu apropiere calda, cum îi ajutăm să-și clarifice confuziile punând întrebări deschise, cu interes real, cum îi facem să se simtă iubiți, valoroși, importanți pentru noi prin lipsa de judecată și acceptare necondiționată. 

Observă-ți copilul și cunoaște-l mai mult. Observă-te pe tine ca să știi ce transmiți. Învață să-l iubești așa cum are el nevoie și oferă-i suport. 

S-a apucat de fumat? Foarte probabil e anxios și nu se înțelege pe sine. Ajută-l să se înțeleagă. S-a tăiat pe mână? Poate are nevoie disperată de contact fizic. Când l-ai ținut strâns în brațe ultima oară? Nu este niciodată prea mare pentru asta… A venit dimineața acasă și miroase a alcool? Privește-l cu compasiune și întreabă-l dacă ii e foame. Lasă-l sa doarmă mult și când se trezește spune-i ca ai vrea sa cunoști ce e in sufletul lui. Nu învața? Spune-i că-l înțelegi, că mintea e făcută să rătăcească și că vrei să-i fii aproape să rătăciți împreună… sănătos.:)

Aud des părinți spunându-le copiilor lor “Ce ai, de ce faci așa, NU TE ÎNȚELEG!” Le înțeleg teama și confuzia… Și e important ca rezolvarea LOR sa devină un obiectiv, pentru că doar un copil înțeles de părinți (sau măcar de unul dintre ei) se va putea înțelege pe sine.

Orice semn de derivă a adolescentului tău arată lipsa, în acest moment, a unei ancore. Fii lângă el să-l ajuți să o (re)găsească.

Nu știi cum? Cere ajutor. Ocupă-te de tine și fii un părinte conștient, poate chiar fericit. Atunci, copilul tău își va dori să înoate cu delfinii!

Mai multe texte scrise de psihoterapeutul Vistiana Long găsiți AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație