Cum am reînvăţat să spun “mama”. O poveste de viață tulburătoare

Dacă mi-ai fi spus acum şase ani că voi rosti sau că voi scrie “mama” sau “mame” în fiecare zi, acasă, în parc sau chiar la televizor te-aş fi privit cu multă neîncredere.

A fost un cuvânt tabu pentru mine mulţi ani. Nu îmi doream să aud alăturarea asta de litere, cu atât mai puțin să o verbalizez. “Totul despre mame”. Ființele de neatins care ascultă despre prima îndrăgosteală a fiicei adolescente și sunt de acord că nimeni, niciodată nu a mai iubit la fel. Cele care știu cum se tratează acneea, când și cum să-ți vopsești pentru prima dată părul, cum să te îmbraci, cum să suporți o înfrângere. Cele care știu ce îți dorești de ziua ta, mamele care miros frumos, au voce tandră, cele care te iau în brațe și te fac să fii acasă oricunde în lume. Cele care aleg împreună cu fetele lor rochia pentru banchet, la finalul liceului. Cele care se bucură când iei la Facultate, cele care îți trimit pachete cu prăjitură cu vișine când ești departe de casă. Mamele care insistă să faci nuntă în rochie albă, cele pe care le suni când te cerți cu iubitul sau cele pe care le suni primele să le spui că vei avea un copil. Mie toate astea mi s-au părut redundante, supraevaluate, desuete. Așa că am decis că să fii pe cont propriu în toate aceste privințe sufletești e o chestiune de forță interioară. 

În adolescență, am făcut tot ce se putea face ca să nu fiu pe placul mamelor. Am fumat, am băut, mi-am tăiat blugii, am învățat doar la materiile care mi-au plăcut cu adevărat, m-am îndrăgostit neinspirat. Am fost cât de rebelă am putut eu fi. Apoi m-am măritat în teniși și am continuat să consider viața ca pe o chestiune temporară (obiectiv vorbind, așa și e, dar farmecul ei e tocmai să uiți acest principiu de bază) cu care poți, trebuie să te joci ca și cum n-ar avea prea mare importanță. Viața mea era cadoul meu de la Ea. Dar un cadou pe care mi l-a oferit și a plecat înainte ca măcar să apuc să desfac funda de pe cutie de tot. A plecat în grabă, lăsându-mi în brațe un fel de mecanism complex fără instrucțiuni de utilizare, doar frânturi, fragmente de cum ar trebui să fie. Așa că din 1991 am refuzat să mai spun “mama”. Doar în caz de forță majoră, cu un preț interior răvășitor.

Când am devenit eu însămi mamă, am descoperit seninătatea. Sunt mama lui Tudor care îmi spune “mami”, scriu pentru mame, vorbesc despre mame. Iar acum, exact acum am să spun totul despre mama mea. Mi-e dor de ea. În fiecare zi, de 21 de ani. Cam de 7665 zile, în care mi-aș fi dorit enorm să îi spun ce mi se întâmplă mie sau ce se mai întâmplă în lumea pe care o iubea atât de mult. Era foarte, foarte frumoasă mama mea. Avea ochii de un verde complicat, părul castaniu, era profesoară de limba franceză, era mereu aranjată și vorbea cu mine despre orice. Ne plimbam, toamna, prin orășelul ardelenesc unde mirosea a frunze mucegăite și a fum de la tarabele cu castane coapte. O țineam de mână și era atât de fină… Ascultam, seara târziu, discuri cu Cenaclul Flacăra și cântam amândouă. Avea pile la librărie și, când primeau marfă, ataca prima depozitul, în timp ce eu mă jucam cu mingile sau păpușile încă neexpuse. Într-o seară, eram cuibărită în brațele ei, ne uitam le televizor la un film și la un moment dat a pus mâna pe mine, apoi m-a strigat încetișor pe nume. I-am răspuns, mi-a spus că voia doar să vadă dacă sunt bine. De fapt voia să vadă dacă respir pentru că nu mă simțea respirând. Abia acum înțeleg deplin ce a fost în mintea ei, cred că nu există mamă care să nu verifice dacă îi respiră copilul. Îmi mai amintesc când am adus în casă un borcan plin cu râme care au evadat și parcă o văd culegând creaturile gelatinoase dintre faldurile perdelei. Se enerva, dar apoi începea să râdă.

Într-o zi, ceva s-a schimbat. În casă se șușotea mult, veneau în vizită tot felul de medici, ea era tot mai slăbuță și mai palidă. La școală, copiii șușoteau și ei și parcă toți aveau acces la un mare secret pe care numai eu nu îl știam. Devenisem extrem de posesivă cu ea. Nu acceptam să plece nicăieri, căutam să-i acaparez atenția, lucru care devenea tot mai dificil. Parcă se izola într-o lume a ei, o lume plină de medici și tratamente. Era mereu “răcită”. Apoi s-a operat de ceva la “burtică”. Venea acasă de la spital și nu mai mirosea frumos. Mirosea a medicamente. În mod ciudat, deși venea acasă de la spitalul unde, nu-i așa, trebuia să se facă bine, îi era rău, avea pielea gri, era atât de slabă încât purta două perechi de pantaloni suprapuse. Îi era mereu frig și greață. Și era tristă. Apoi și-a cumpărat o perucă, iar mie mi-a fost rușine că va purta perucă. Mamele nu poartă peruci, doar a mea se tunsese la zero și era extravagantă cu peruca ei aranjată frumos. Când a răcit iar și se pregătea de o nouă internare, eu eram afară, la joacă. M-a rugat să urc cu ea să stăm puțin în pat, îmbrățișate. Eram foarte supărată pe ea. Că pleacă din nou, că îmi ascunde ceva, că nu e bine. Și i-am spus că nu vreau. A insitat. I-am spus că o urăsc. Abia acum, după 21 de ani, știu sigur că m-a iertat pentru cuvintele alea. Acum știu cum iartă mamele. Mulți ani nu am știut și am purtat în suflet povara acelor cuvinte ca niște bolovani plini de mâl. Am aflat ce se întâmplă trăgând cu urechea. Am auzit cuvântul “cancer”. Știam că e ceva foarte rău, habar n-aveam atunci cât de multe voi afla în timp despre această boală, în lupta ei crâncenă când nu a refuzat niciun tratament, oricât de agresiv. Pentru că voia să trăiască la fel de mult cum voiam și eu. De câteva ori, a încercat să-mi vorbească despre viață. Viața mea, în eventualitatea în care ea ar fi… Nu am vrut să ascult niciodată, niciun cuvânt. A câștigat mai multe bătălii, dar a obosit undeva în aprilie 1991, în preajma Paștelui.

Trăiesc fiecare zi din viața mea fiind extrem de conștientă că e un dar să fii aici. Să iubești, să treci prin perioade grele, să te bucuri când reușești ceva. Sunt femeie în toată firea, acum mă gândesc la ea și altfel, nu doar ca la mama mea. Abia acum intuiesc cum a fost pentru ea să piardă bătălia cu cancerul știind că eu rămân aici. Mă gândesc la ea în momentele foarte importante, foarte grele sau foarte fericite. Dar și în momente mărunte. Când gust o mâncare care cred că i-ar fi plăcut, când citesc o carte pe care cred că ar fi savurat-o. Când Tudor al meu a reușit să înoate fără colac, când îmi spune că mă iubește. Când soțul meu îmi masează tălpile seara, după o zi obositoare, sau când prindem un contract nou. Când ne ciondănim și eu trebuie să mă împac mai repede decât prietenele mele care se pot refugia la mama, cel puțin telefonic. Când s-a deschis Ikea pentru că ar fi adorat magazinul ăla. Când am făcut accidentul de mașină, dar și când am ajuns la Monte Carlo. Când mă simt frumoasă, dar și când mă trezesc cu fața la cearceaf sau cu părul vâlvoi. Mă întreb dacă ar fi venit la noi, la București, și cum s-ar fi înțeles cu Tudor. Dacă l-ar fi învățat franceză, ce muzică i-ar fi plăcut, ce emisiuni am fi privit împreună. Ce parfumuri i-ar fi plăcut, dacă ar fi preferat Cola sau Pepsi. Toate acele întrebări majore și mărunte ale căror răspunsuri alcătuiesc o persoană. Ar fi fost o bunică cochetă, cu multă răbdare, eu i-aș fi fost o fiică recunoscătoare. Probabil mi-ar fi reproșat tatuajul de pe mână, faptul că nu sunt destul de feminină, ci mai degrabă aventuroasă și împrăștiată. Dar i-ar fi plăcut că am o familie echilibrată, frumoasă. M-ar tot bate la cap să zugrăvim holul care din alb a devenit mai mult gri, însă ne e groază de haosul inerent. I-ar plăcea mult să bem cafea în bucătărie, poate un pahar de vin roșu sau alb, să ieșim la cumpărături împreună, să stea cu copilul când eu și dragostea vieții mele plecăm în vreo vacanță.

M-ar susține înfocat, ar fi foarte mândră de mine că prezint o emisiune la televizor. M-ar certa când n-am dicție sau când sunt repezită. M-ar pune să scriu mai mult, m-ar pune să scriu romanul acela pe care mi-l tot promit și nu-l mai scriu. Am râde împreună și ne-ar încuraja să emigrăm, la o adică. Iar eu aș putea să mă văd cu prietenele mele și să le spun, cu ochii dați peste cap a răsfăț, că iaaar vine mama la noi să ne ajute. Așa cum le văd pe ele că fac și încă mi se strânge sufletul. Dar acum nu mai simt nevoia atroce să susțin că eu mă descurc. Mă descurc, asta-i clar. Nu e o problemă de descurcat, ci de dor, de iubire. Care nu trec, dar nici nu mai dor ca pe vremuri, au început să aibă gust de dulceață de cireșe amare pe papilele gustative ale sufletului meu. O port ascunsă bine acolo și o iau cu mine peste tot.

Cumva, cred că știe tot ce mi se întâmplă și tot ce fac. Cred că îl cunoaște și pe Tudor, cred că se răsfrânge uneori în intuiția mea. Îmi dă forță când simt că nu mai am și îmi dă încredere când mi-e teamă. Iar când mă simt obosită, îmi amintesc că inclusiv să te simți obosit e un privilegiu nemăsurat și atunci mă cuibăresc lângă fii-miu, îl țin strâns în brațe și știu că ea știe cât e de bine și de cald așa.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()