Vocea ta: Să ne respectăm copiii

Claudia Cojocea

Să le arătăm copiilor respectul de care au nevoie

De când am citit-o pentru prima dată, cartea ”Parenting necondiționat” a lui Alfie Kohn a devenit ca un manual pentru mine. Nu în sensul clasic al cuvântului, acela de a prelua nătâng ideile gata făcute ale altora, fără să le înțeleg sau să mă identific câtuși de puțin cu ele. Ci în sensul că filosofia lui de parenting se potrivea mănușă cu tot ceea ce-mi doream eu din relația cu copilul meu: să nu-l cresc ”în dulcele stil clasic”!

Ce ție nu-ți place…

În linii mari, în locul educației tradiționale bazate pe pedepse, certuri, rușine, vinovăție, de multe ori bătaie (mai ales cea folosind cureaua, bățul etc), control, frică și alte asemenea metode mutilante, Alfie Kohn propune un tip de educație în care predomină înțelegerea, comunicarea, empatia și respectul. Privite îndeaproape, acestea două din urmă lucrează cam așa: empatia ne îndeamnă să ne imaginăm că suntem în locul copilului și să ne întrebăm cum ne-am simți dacă un adult atotputernic ne-ar agresa fizic sau verbal. În raport cu cei mici, părinții se află mereu într-o ecuație inegală de forțe. Pe de o parte e tabăra lor, vulnerabili, lipsiți complet de apărare, iar pe de alta sunt adulții, care dețin toate armele și toată puterea lumii.

Cel mai dureros aspect este însă atunci când copilul este agresat (fizic sau verbal) de mamă sau de tată, ființele care ar trebui să-l protejeze, să-l țină sub aripa lor, să-i ofere permanent sentimentul de liniște și dragoste necondiționată. După ce ne punem în locul puiului pentru care părinții sunt tot universul, rezultă în mod firesc respectul, pe care avem datoria morală să-l arătăm copiilor noștri, așa cum îl arătăm, de voie, de nevoie, atâtor străini cu care interacționăm zilnic.

Propun să facem acest exercițiu ori de câte ori trecem printr-un moment dificil în relația cu copilul nostru. În paranteză fie spus, momentul este dificil și pentru copil, sau mai ales pentru el, nu doar pentru noi ca adulți. Așadar, când simțim că ne pierdem răbdarea cu cel mic și suntem pe punctul de a ceda, ar trebui să ne întrebăm cum am reacționa dacă în fața noastră n-ar fi o ființă lipsită de apărare și mai ales de experiență, ci șeful, medicul care urmează să ne facă o operație dificilă sau funcționarul de la bancă. Pe ei i-am lovi? I-am pedepsi? Am îndrăzni să facem toate aceste lucruri unor străini, pentru care, apropo, nu avem niciun sentiment?

Așa cum nu lovim străinii care ne pun în situații dificile, fie că suntem la birou sau în oricare alt context, cu atât mai mult ar trebui să ne scandalizeze acest tip de reacție când vine vorba de cea mai dragă și vulnerabilă ființă din viața noastră. Psihologii o spun și umanitatea din noi ar trebui să ne-o dicteze: violența de orice fel nu are niciun fel de valoare educațională.

Când cineva greșește, îi explicăm…

Eu l-am învățat mereu pe Sebastian că, atunci când cineva greșește, trebuie să-i explicăm frumos cum e corect, pentru ca persoana respectivă să nu mai repete abaterea cu pricina. Desigur, metoda cere multă răbdare și disponibilitate, și tocmai de aceea mulți părinți preferă rezultatele rapide care vin într-o clipă, după o ceartă zdravănă sau chiar o lovitură dureroasă.

Dincolo de argumentele de ordin moral și mai ales uman, e greu de înțeles cum un părinte, care își lovește copilul sau țipă sălbatic la el, își imaginează că îi face un bine pe termen lung. Prin ce mecanism sucit palma clădește un viitor plin de încredere și de iubire? Sau cum poate sudalma aspră să pună bazele unui adult autonom și echilibrat?

Cum încurajăm autonomia copiilor noștri?

În primul rând, prin respect, așa cum respectăm toți ”oamenii mari” cu care interacționăm. Să îi lăsăm să ia decizii și să nu-i învățăm să urmeze orbește porunci. Să le vorbim, să le explicăm, să ne jucăm cu ei, să îi iubim, să îi pupăm, să ne punem mereu în locul lor, să nu-i criticăm, să nu-i etichetăm, să le fim exemple bune. Dacă un copil ridică vocea la noi pentru că nu se pricepe altfel să-și exteriorizeze sentimentele, să nu țipăm și noi la ei ”ca să vadă cum e”. Ca să înțeleagă ar trebui să le arătăm o alternativă corectă, nu să repetăm aiurea ce au făcut ei din lipsă de experiență. Și mai ales, îi învățăm să fie autonomi gândind întâi de toate noi, adulții. Că tot vorbeam de puterea exemplului.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa