Să nu uităm să adunăm amintiri! La primul copil am reușit, la al doilea albumul a rămas gol…

album foto familie

Să nu uităm să adunăm amintiri! Dacă aș fi putut, i-aș fi descris fiecare zâmbet, fiecare tresărire. Fiecare privire ghidușă ori vicleană. Aș fi pus pe muzică fiecare vorbă, pentru a-mi răsuna în minte glasul lui, chiar și când nu aș fi fost cu el. Aș fi imortalizat fiecare zburdălnicie, aș fi memorat fiecare gând de-al lui. Dintre toate acestea, am reușit doar să-i completez ”Albumul bebelușului”. Și să-i adun într-un dosar fotografii reprezentative pentru fiecare lună de viața lui până la vârsta de 1 an. Și cu toate astea, băiatul meu se poate considera norocos.

A venit pe lume și ce-al doilea copil. Are doi ani acum, iar albumul ei, luat special pentru a nu uita nimic din ce ea ne arăta, zace și acum în același loc pe raft. Fără nici o pagină completată. Fără nici un gând notat. Fără nici o poză din care ea să ne arate toate giumbușlucurile pe care le-a făcut. Acum, îmi pare rău. Atunci, timpul a trecut fără ca măcar să mă gândesc că multe dintre amintiri se vor pierde. Printre alăptat, schimbat pamperși, făcut mâncare, curat, petrecut timpul și cu copilul cel mare, printre medici și probleme de sănătate, printre țipete și jucării aruncate peste tot prin casă, scrisul, fotografiile s-au pierdut. Amintirile s-au transformat în imagini răzlețe, nelocalizate în timp. Și fără cea mai mica șansă de a mai fi materializate cumva.

Să nu uităm să adunăm amintiri! ”N-aș mai uita să nu-mi fac timp. N-aș mai face diferențe”

Timpul să-l dau înapoi și n-aș mai uita să adun tot ce le-aș fi putut arăta când vor fi mari. N-aș mai uita să nu-mi fac timp. N-aș mai face diferențe. Totul ar fi înmulțit sau împărțit la 2. Două albume, două dosare cu fotografii, două cutii în care să adun hăinuțe de botez, felicitări, lucrări de-alea lor, orice lucru care ar putea să reconstituie în mintea lor o părticică măcar din copilăria lor, din ceea ce ei au fost, când măsurau un metru și cântăreau doar câteva kilograme.

Aș fi notat cuvintele stâlcite, pe care numai noi, părinții, le înțelegeam, aș fi înregistrat primele cântecele sau poezii învățate, aș fi filmat primii pași ori ultimele gângureli. La amândoi. Fără urmă de diferență. Ca să nu trec prin situația tristă în care unul dintre copiii mei se va întreba: ”Eu de ce nu am caseta mea cu amintiri? Pe mine de ce nu m-ai fotografiat așa? Mie de ce nu mi-ai făcut asta?”

Se nasc frustrări, furii, temeri, gânduri că iubirea noastră, a părinților, nu este suficient de mare cât să ajungă și pentru el…

Știu. Pe alocuri este foarte greu, dacă nu imposibil să faci totul în mod egal. Dar nu trebuie să se vadă. Iar copiii niciodată nu trebuie să simtă că balanța acțiunilor tale se îndreaptă mai mult către unul sau altul dintre ei. Se nasc frustrări, furii, temeri, gânduri că iubirea noastră, a părinților, nu este suficient de mare cât să ajungă și pentru el.
Acum, după vâltoarea primilor ani, mintea mea răscolește asiduu în căutarea de date, cifre legate de momentele importante din viața celor mici, pe care să le notez într-o agendă. Mi-ar fi plăcut să pot privi fotografii, să râd și să plâng la auzul primelor lor vorbe, să-mi amintesc cum era când doar privirile și gesturile lor stângace îmi vorbeau. Sunt atât de multe lucruri pe care poți să le personalizezi. Îmbrăcăminte, căni, caietele cu numele lor tipărit, brelocuri, magneți. Nu am nimic din tot șirul acesta.

Să nu uităm să adunăm amintiri! Pentru cel de-al doilea copil nu am făcut nimic. Nici măcar o ramă

În cazul primului copil am reușit, la vârsta de 3 luni, să-i iau amprenta mâinii și a piciorului în lut. Și să i le înrămez. Mi-e drag să-i privesc urma piciorușului ce i se zărește din spatele geamului sau a mâinii cu degețele mici și grăsuțe. Și atunci inima mi se umple de emoție. Împletită cu o urmă de regret și de neliniște. Pentru cel de-al doilea copil nu am făcut nimic. Nici măcar o ramă în care să înghesui o bucățică de lut, în care să afund o parte din ea, din ființa ei. M-am lăsat asuprită de tot felul de lucruri ce-mi păreau atunci, importante.
Abia acum simt că și amintirile sunt importante. Că și ele trebuie puse în vârful listei pe care o avem de făcut zi de zi: să nu uităm să cumpărăm mâncare, pamperși, medicamente, să nu uităm să adunăm amintiri!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație