O mamă epuizată, copleșită, la capătul puterilor, de multe ori fără speranță. Acesta este de foarte multe ori caracterizarea pe care mi-o fac când îmi plâng de milă. Dar dacă mă întrebi dacă aș fi vrut să fie altfel, voi spune clar și răspicat că nu.
Am zile în care simt că aș vrea să plec undeva în lume, să mă ascund într-un loc înghesuit și întunecat de unde să nu pot vedea și auzi pe nimeni și să-mi plâng acolo singură amarul. Însă, imediat îmi fuge gândul la faptul că nu am pregătit echipamentul de sport al copilului mare sau că nu i-am cumpărat creioane colorate celui mic și caut repede o soluție cum să rezolv aceste chestiuni stringente. Concluzia este că nici măcar de milă nu-mi pot plânge în liniște, căci am enorm de multe alte lucruri organizatorice la care să mă gândesc.
Când rezolv ceea ce aveam urgent legat de casă, copii, familie, îmi revin iarăși gândurile și ca o nevastă veritabilă, încep să-mi vărs amărăciunea pe soțul meu care, așa cum spuneam și altă dată, este singurul care mă ajută în creșterea copiilor și în treburile casnice. Face atât cât poate, probabil mult mai mult decât alți tați, asta după ce prietenele mele mi-au spus că sunt de invidiat căci nici unul dintre soții lor nu gătesc, nu fac curat în casă și nu se ocupă de copii așa cum o face al meu. Dar, nu am pe nimeni la îndemână, așa că fiind singurul în peisaj, îl asasinez pe el cu supărările mele.
Într-o bună zi, m-a întrebat: „De ce îți e atât de greu? Din cauza copiilor? Voiai să avem niște copii mai liniștiți sau era mai bine dacă nu aveam copii?”. Acesta a fost momentul ce mi-a rupt inima și judecata în milioane de bucăți. A fost momentul în care am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost scenariul lui și am realizat că nu aș vrea sub nici o formă altă viață.
O mamă epuizată este o mamă fericită
Cum aș fi vrut să am altfel de copii? Am cei mai minunați copii din lume. Unul este extrem de liniștit și extrem de inteligent, iar el mă provoacă intelectual și emoțional în fiecare secundă a vieții mele. Ce aș face dacă el nu mi-ar umple ziua cu întrebările lui și cu nevoile lui de a ne juca și de a inventa cele mai interesante metode de a ne petrece timpul? Cum aș adormi seara fără să stau măcar 30 de minute pe internet arătându-i copilul tot felul de imagini și găsindu-i explicațiile la întrebările cele mai neașteptate la care te poți gândi?
Șeful familiei este copilul cel mic!
Copilul cel mic este total diferit de cel mare. În câteva zile va împlini 4 ani, dar viața mea ar fi fost mult prea săracă fără el. Am avut cea mai grea sarcină din lume, am crezut de foarte multe ori că voi pierde sarcina, că nu va trăi. S-a ținut cu dinții de viață pentru a fi cu noi. Ne-a făcut cu capul de când s-a născut pentru că nu am întâlnit niciodată un copil mai încăpățânat și mai autoritar ca el. El e șeful întregii familii, el face regulile, el ne conduce pe toți în direcția în care își dorește el. Lui nu poți să-i spui niciodată „nu e voie” pentru că el vrea să știe de ce și în afară de o situație cu adevărat periculoasă, mereu găsește argumente care ne pun pe gânduri și ne fac să ajunge la concluzia că, de fapt ”e voie, de ce să nu fie voie”.
La 4 ani încă are crize de isterie, încă nu reușim să-l aducem în direcția în care credem noi că e bine. Însă, la doar 4 ani, înțelege care este rolul lui în familie și este singurul care atunci când mă vede supărată, înțelege că sufăr și vine, mă ia în brațe și îmi spune: „Întotdeauna o îmbrățișare și un pupic vindecă”.
Dacă nu ar fi ei să-mi umple viața, aș fi probabil cea mai tristă ființă din lume.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
