Când mama nu mai e…

mama fiica

Când mama nu mai e, pare că nu mai e nimic. E o exagerare, știu, însă, pare că acest sentiment mă va bântui multă vreme.

E mai bine de o săptămână de când mi-am îngropat mama și e mai bine de o săptămână de când mă gândesc aproape continuu la cât de importantă a fost ea în viața mea și fac comparație cu imaginea pe care o voi lăsa eu în sufletele copiilor mei.

Mama era bolnavă, era la pat, de mai bine de 3 ani nu mai vorbea, nu se mai mișca, nu mai participa absolut deloc la ce se întâmpla în casă. Era bolnavă și se chinuia cu Altzheimerul de aproape 9 ani. Un ultim atac cerebral apărut în urmă cu 8 ani a imobilizat-o și a transformat-o într-o legumă. Cu toate astea, deși știam că nu mai e viață pentru ea, că nu mai era viață pentru nimeni, mă bucuram și mă linișteam știind-o acasă. Știind că atunci când merg acasă o găsesc pe un fotoliu, cu privirea ei pierdută, fără să reacționeze, fără să mă recunoască, fără ca măcar să se uite către nepoții ei. Mă linișteam știind că pot să o mângâi, pot să o pup și pot să mă destăinui în fața ei, chiar dacă probabil nu înțelegea nimic din ce îi spuneam.

În urmă cu aproape două săptămâni, pe când îmi beam cafeaua la birou, am primit telefon de la tata care mă anunța că moare mama și să merg acasă să mă vadă pentru ultima oară. Am lăsat totul baltă și am fugit acasă. Cei 125 de kilometri mi s-au părut 500 având tot timpul teama în suflet că nu o mai prin în viață, că nu mai ajung să-mi iau „la revedere de la ea”. Nu era pe moarte, chiar dacă în credința românească aprindem întâi lumânarea și chemăm preotul și abia apoi poate ne gândim că nu ar strica să o vadă și un medic. Avea febră foarte mare, motiv pentru care respira greu și îi făcea pe toți ai casei să creadă că „își trage sufletul”.

Cu ultimul dram de judecată am dus-o la spital unde medicii mi-au dat vestea care mi-a rupt sufletul în mii de bucățele: are septicemie și trebuie să vă gândiți unde ați vrea să moară: acasă sau la spital? Am dus-o acasă și am mai rămas încă o zi lângă ea. O zi în care i-am dat apă cu seringa, am mângâiat-o și mi-am amintit cele mai frumoase momente. Cu greu am sărutat-o apăsat știind că data viitoare voi veni acasă pentru înmormântare. A făcut ochii mari, m-a privit dar tot nu m-a recunoscut, sau, cel puțin nu mi-a dat nici un semn că ar ști cine sunt.

Două zile mai târziu m-am întors acasă pentru că murise.

Mama nu mai e, dar am rămas eu, produsul ei

Am stat trei zile la căpătâiul ei, la capelă. Am simțit că nu mă pot dezlipi de ea, mă gândeam doar că nu voi mai avea când să o văd. Am plâns mult și m-am gândit numai că eu sunt produsul ei. Tot ceea ce sunt eu acum, sunt datorită ei. Mi-am amintit cum îmi spunea „niciodată să nu fii puturoasă, mereu să pui mâna să faci tu prima, nu să aștepți să facă alții”. Mi-am amintit cum îmi aranja banderola cu pampoane în prima zi de școală, cum s-a supărat prima dată când mi-am dat cu rimel pe gene, cum am găsit-o plângând de supărare că am făcut-o de râs când am chiulit de la liceu, dar și cum mă ținea cu ea în bucătărie să o ajut la prăjituri. Acum, de câte ori fac o prăjitură, le spun mereu copiilor mei că rețeta o am de la „Mimi”, iar ei se înghesuie să mă ajute, așa cum le-am povestit că făceam și eu când eram mică.

Mi-am amintit că atunci când i-am spus că vreau să mă fac jurnalistă, a spus blând că pot să fac tot ce îmi doresc, ea mă susține, iar când m-am angajat prima dată la un ziar local, era în stare să meargă cu mine la evenimente macabre ca să pot documenta știrile, iar a doua zi cumpăra ziarul și se lăuda la birou că fata ei e ziaristă. Mi-am amintit că atunci când am divorțat a suferit poate mai mult decât mine și era în stare să facă orice doar ca eu să nu cad într-o depresie.

Mi-am amintit vacanțele împreună cu ea, mesele pe care le organiza pentru prieteni, dar și ziua nunții mele când, bolnavă fiind, a mers aproape un kilometru pe jos doar ca să fie la biserică, la nunta fetei ei.

Când mama nu mai e…Boala care a furat bunica copiilor mei

Mi-am amintit apoi boala asta oribilă care a smuls-o de lângă mine, care le-a furat bunica copiilor mei, mi-am amintit zilele în care mă chinuiam să o ridic și să o duc la baie împreună cu tata, zilele în care îi spuneam glume și o făceam să râdă doar, doar să se bine dispună și să mănânce ceva. Mi-am amintit și cum de la zi la zi a uitat să mai vorbească și să se mai miște, dar și suferințele prin care a trecut, fără ca noi să știm. Acestea din urmă mai mult mi le-am imaginat și mi s-a rupt sufletul. Au fost atâtea momente în care probabil a durut-o, dar ea nu a putut să spună, nici să arate, așa cum au fost ultimele zile.

Oare am făcut tot ce puteam pentru ea?

Și după toate aceste amintiri a început adevăratul chin: oare am făcut tot ce puteam pentru ea, oare dacă aș fi avut mai multă grijă de ea se ajungea aici, oare dacă o vizitam mai des m-ar fi uitat la fel de repede? Oare dacă aș fi fost o fiică mai bună murea la 66 de ani?

Probabil că nu sau probabil că am făcut tot ce am putut. Sunt întrebări la care nu am răspuns, sunt chinuri ale mele interioare și frustrări care probabil nu vor dispărea niciodată.

Ceea ce știu cu siguranță este că a fost cea mai bună mamă din lume și că tot ceea ce și-a dorit a fost ca eu să fiu fericită.

Voi încerca să-i îndeplinesc dorința și voi încerca să fiu pentru copiii mei măcar jumătate din ce a fost ea pentru mine. Și voi încerca să țin și locul unei bunici minunate cum știu sigur că ar fi fost ea pentru ei.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație