Viața cu autism. Ep. 156. Cum îi ajutăm pe copii să treacă peste moartea bunicilor. Experiența mea

Viata cu autism, de Marina Neciu

Mama mea a murit recent. A suferit ani mulţi. A fost genul acela de suferinţă dublată de un proces de degradare continua a facultăţilor mintale şi puterilor fizice. Demenţa Alzheimer a urâțit ultimii ani ai femeii care a fost mama mea şi bunica celor trei copii ai mei.

Deşi am încercat mereu să-l pregătesc pe cel mai mare copil al meu pentru acest moment, când s-a întâmplat, am constatat că eu am fost cea mai nepregătită: să accept că s-a dus şi că moartea ei este o certitudine.

Ce trebuie să facem în astfel de momente?

Încercaţi să nu vă arătaţi durerea deplină în faţa lor.

Deşi este extrem de dificil, la urma urmei ne plângem părinţii orice vârstă am avea pentru că suntem tot copiii lor, e mai bine să nu vă manifestaţi deplin în faţa lor. Leslie Drozd, psiholog clinician şi terapeut în Newport Beach California, spune că dacă părinţii au probleme în a-şi controla emoţiile, copiii învaţă că acesta este modul de exprimare al durerii.

Spuneţi-le că nu e vina lor

Mai ales copiii mici se pot simţi vinovaţi din cauza viziunii lor egocentrice. Dacă de exemplu bunica îi aducea de la grădiniţă s-ar putea întreba cine se va ocupa de acest lucru de acum încolo.

Spune-ţi-le că moartea este parte din viaţă

Oricât ar fi de mici, nu e bine să le ascundem adevărul. E bine să le spunem că poate era timpul bunicilor să plece, că erau pregătiţi. În nici un caz nu le spuneţi că bunicul s-a dus la culcare, că moartea e un somn pentru că s-ar putea să le fie frică să mai adoarmă.

Decideţi asupra funeraliilor. Ar trebui sau nu să participe şi copilul?

Dacă este vorba de un copil mic, poate e mai bine să nu. Ar putea să participe cel mult la priveghi. Să ne amintim însă că priveghiurile la români, cel puţin cele ortodoxe, sunt destul de triste. Dacă funeraliile se desfăşoară la ţară, s-ar putea să fie şi bocitoare prezente. Iar asta poate speria un copil.

Priveghiurile se fac de regulă cu sicriul deschis, iar mortul arată foarte diferit faţă de persoana care a fost. Oricât de bine ar fi aranjat şi machiat, unii copii se pot speria.

Cum îl pregătim pentru funeralii?

Dacă totuşi hotărâţi să lăsaţi copilul să participe la înmormântare, trebuie să îl pregătiţi.

Descrieţi atmosfera şi la ce să se aştepte: persoane care plâng, lumănări aprinse, slujbă religioasă, un sicriu în care zace trupul fără viaţă al bunicului sau bunicii pe care a iubit-o atât de mult.

Am discutat cu băiatul meu toate acestea. Ne-am uitat la poze pe Google, poze cu priveghiuri, înmormântări, procesiuni etc. Ca să fie cât se poate de pregătit. A văzut din vreme poză cu sicriul pe care l-am cumpărat pentru bunica. I-am spus că nu mai mişcă, nu mai respiră, nu mai arată vie, că va arăta ca de ceară, că va fi şi mai slăbuţă decât o ştia.  I-am explicat că bunica lui nu mai simte durere fizică, că organismul şi-a terminat activitatea, că pur şi simplu nu a mai putut funcţiona şi că asta i-a oprit inima şi respiraţia.

S-a dus şi la groapă în cimitir cu o zi înaintea înmormântării, soţul voia să vorbească cu groparii, iar asta a fost o ocazie pentru David să vadă unde va fi îngropată bunica lui. Nu voiam să fie şocat când va fi coborât sicriul în groapă

Cum ar trebui să ne comportăm la priveghi?

În nici un caz nu trebuie să-i impuneţi copilului să se apropie de sicriul deschis, dacă el nu vrea. Copilul meu a venit aproape să-şi vadă bunica, a privit-o pieziş, a atins-o pe reverul hainei şi a spus cutremurat: ”Chiar nu mai mişcă”

Apoi s-a dus pe o bancă şi de acolo nu s-a mai mişcat tot priveghiul. A stat încruntat şi a încercat să-şi facă şi el semnul crucii deodată cu ceilalţi.

Cum răspundem la întrebarea legată de viaţa de după moarte?

Conform tradiției

Este firesc ca un copil să se întrebe: „Unde e acum bunica?” Noi i-am spus că sufletul ei este condus de îngerul păzitor Sus către Dumnezeu. Am intrat mai puţin în discuţia legată de vămile Văzduhului conform credinţei ortodoxe, dar am subliniat ideea că noi credem şi sperăm că bunica lui care a fost un om bun şi care a crezut în Dumnezeu şi a ajutat foarte multă lume va merge în Rai să se bucure de viaţă veşnică.

Dacă sunteţi creştini de alt rit oferiţi alt soi de explicaţii pe înţelesul copilului

Nu vă temeţi să-i spuneţi că toată lumea moare

Copiii întreabă de obicei şi asta:”eu când voi muri?” Îi puteţi explica cu blândeţe că finalul vine pentru toată lumea şi că speraţi că va veni atunci când fi deja în vârstă şi vor fi trăit deja mulţi ani.

Mai ales dacă avem de-a face cu copilaşi mai mari nu trebuie să ne ferim de răspunsuri sincere. Copilul meu m-a întrebat: ”Sunt copii care mor?” I-am spus că da, există copii care se îmbolnăvesc foarte grav şi care mor.

Cum îi vorbiţi despre propria sa moarte?

-Si dacă eu mor? m-a mai întrebat. I-am explicat că nu aş şti cum să trăiesc pentru că nu e firesc să moară copiii înaintea părintilor.

Discutasem de multe ori despre boală, decrepitudine, am avut timp să tot povestim, dată fiind suferinţa mamei mele de lungă durată.

Nu subestimaţi durerea copiilor

Suferinţa nu e liniară, ea va ieşi la suprafaţa, din când în când. Băiatul meu o pomeneşte pe buni a lui destul de des. ”Buni face, ah, buni nu mai e …” îşi aminteşte.  Cred că îi e dor de ea. Deşi nu spune asta. Mă vede pe mine plânsă uneori, nu mă întreabă nimic, ştiu că ştie de ce am plâns. I-am spus că e teribil de greu să accepţi că ţi-a murit mama, orice vârstă ai avea. I-am spus că plânsul e normal şi firesc atunci când durerea e prea mare.

Acestea sunt lucruri inevitabile în orice familie, ar fi minunat să nu avem decât motive de bucurie, dar uneori necazurile se abat şi iau forma morţii celor dragi. Copiii trebuie să afle aceste lucruri, trebuie să fim dispuşi să le explicăm pe înţelesul  ceea ce nici noi nu înţelegem pe deplin; taina morţii.

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa