Viața cu autism. Episodul 154. Nu sunt cea mai bună prietenă a copiilor mei!

Viata cu autism, de Marina Neciu

Nu sunt şi pace! Nici nu vreau să fiu. Am trei copii pe care îi ador, dar cred că rolul meu este să îi iubesc, să îi educ, să îi îngrijesc; dar nu să le fiu cea mai bună prietenă. Îmi vine greu să cred că aş putea fi cea mai bună prietenă a băiatului meu de zece ani. El nu are de fapt prieteni, dar nu cred că asta e urmarea autismului lui, ci a structurii lui emoţionale şi a dinamicii familiei noastre. Se simte deocamdată foarte apropiat de noi, mai ales de fraţii lui. Nu cred că ne consideră pe noi, părinţii, prietenii lui, totuşi.

Nu cred ca o mamă ca mine ar putea fi cea mai bună prietenă a copilului ei autist. Educaţia pe care David a primit-o, cuprinzând în aceasta şi partea de terapie de care a avut parte, s-a bazat mai ales la început, pe dominaţia adultului asupra copilului. Căci de David nu se putea apropia nimeni. Cel mai mic interes arătat de vreun copil sau de vreun adult unei jucării de care el însuşi era interesat dezlănţuia un iad comportamental cu crize de afect deosebit de puternice.

Reacţiile care se cer din partea unui părinte de copil cu autism sunt:

  1. Siguranţa de sine şi rapiditatea reacţiilor

Nu ai voie să căinezi copilul care în mod clar suferă şi e chiar posibil să-şi facă rău sau să-i agreseze pe cei din jur. Copilul se imobilizează într-o îmbrăţisare stânsă, nu e lăsat să-şi continue comportamentul distructiv. Părintele nu are voie să pară slab. David nu mă vedea, era mereu cu spatele la mine, însă eu plângeam odată cu el îmbrăţişându-l.

2. Vigilenţa continuă la stările schimbătoare ale copilului cu autism.

Este lumina prea puternică? Îi e foame sau sete? Vrea perna lui preferată? S-a stimulat cu ceva? Părintele copilului cu autism este un părinte poliţist

3. Voinţa de a fi educator

Părintele nu are pauze pentru a nu-i da nici o clipă de răgaz copiluli să se stimuleze vizual, auditiv sau tactil. Vă jur că după ce faceţi asta câţiva ani buni, chiar dacă veţi vedea copilul înflorind, nu vă veţi dori să-i fiţi prieten, ci ghid.

Multe mame scriu despre asta, despre cât de mult îşi iubesc copiii, dar că nu se consideră cei mai buni prieteni ai copiilor lor.

„Un părinte ar trebui să fie persoana cu care un copil să poată discuta orice, dar în acelaşi timp trebuie să fie persoana care setează regulile, limitele şi aşteptările comportamentale.

Comportamentul acesta structurat îi oferă copilului sentimentul siguranţei şi apartenenţei. Dacă procedăm aşa cum trebuie, o relaţie deschisă se stabileşte între părinte şi copil. Când copilul încalcă regulile, limitele şi aşteptările-aşa cum desigur o vor face-(aşa învaţă ei) este rolul părintelui să-i arate copilului consecinţele acestor comportamente, folosind această experienţă ca pe un moment de învăţare.

Aşa crede o mămică modernă

Se întreabă ca şi mine cum ar putea altfel să-şi pregătească copiii pentru viaţă.

Cum să-mi pregătesc eu copiii autişti pentru viaţă, cum să-i învăţ să se adapteze acestei lumi? Nu o pot face din poziţia de prietenă a lor.

Alte mame se declară a nu fi cele mai bune prietene ale copiilor lor, dar motivele lor mi se par egoiste şi ciudate. Cum adică nu eşti cea mai bună prietenă a copilului tău pentru că te ţine trează noaptea sau pentru că e costisitor să creşti copii? Cum adică nu e prietenul tău pentru că trebuie să-l duci peste tot cu maşina şi nu te lasă să alegi măcar o dată o activitate?

Meredith Gordon pare să interpreteze drept o povară orice solicitatea de-a copiilor ce vine în contradicţie cu pofta sa de libertate

Da, aşa sunt copiii. Solicitanţi până în pânzele albe. Să vedeţi cum e unul (sau doi) cu autism! Dar nu de aceea nu sunt prietena lor cea mai bună.

Eu vreau să cresc OAMENI. Vreau să-i cresc pe copiii mei, viitori oameni mari cu bun simţ. Stiţi voi, genul ăla de „fraieri”care nu ar profita de nimeni. Vreau să cresc oameni descurcăreţi! Nu genul ală descurcăreţ care-şi face vilă din salariu de bugetar, ci genul ăla care ştie să-şi gatească ceva, să-şi cureţe ghetele, să-şi calce o cămaşa, care va participa activ la creşterea propriilor copii.

Aşa că am deja reguli clare pentru primul meu născut care trebuie să se spele pe mâini cum vine de la şcoală, să-şi schimbe hainele fără a le arunca prin toată casa, să facă un duş zilnic şi să se spele de două ori pe zi pe dinţi, să ne facem mereu lecţiile cât de bine putem, să strângă jucăriile, să pună vasele murdare în chiuvetă, sa nu mănânce seara prea târziu şi la 9 să fie pregătit de culcare chiar dacă e insomniac şi adoarme după miezul nopţii.

E supărat pe mine şi încearcă să mănânce spre miezul nopţii dacă e treaz, dar eu sunt mama lui, ştiu că are un stomac sensibil ce reactioneaza cu hiperaciditate chiar şi când simţurile îi sunt surescitate. Nu-l las!

Nu-s aici să-i fac pe plac. Sunt aici să-l învăţ să aibă grijă de el. Sunt aici să-l învăţ să-şi iubească şi respecte fraţii şi să aibă grijă de ei ca să nu fie singur pe lume.

Încearcă uneori să-şi amâne temele, dar eu ştiu că după pauza de prânz cu cât amânăm mai mult, cu atât mai greu îi va fi să se concentreze. Mă va întreba de ce îi e atât de greu să înveţe. Are oricum deficit de atenţie. Rolul meu este să-l scutesc de suferinţe suplimentare şi să mă asigur că dă randamentul maxim.

Sunt aici ca să-i povestesc despre lucruri importante, vede ce chin este să o îngrijim pe bunica lui bolnavă de demenţă. Dar ştie că e bunica lui şi că trebuie să avem grijă de ea. Că ea e parte din familie şi că atâta vreme cât condiţia ei nu impune internarea într-un azil, cât mai reuşim să ne descurcăm şi cu nevoile ei, nu o lăsăm să plece de lângă noi.

Kristina Kuzmic este mama a trei copii care mai mereu sunt furioşi pe ea. Kristina alege să fie părinte, să-i iubeasca, dar să nu le fie prieten.  Impune reguli. Ea este autoritatea. Treaba ei nu este să se facă plăcută, ci să-şi educe copiii aşa cum trebuie.

Îi îndeamnă pe părinţi să nu renunţe, să nu cedeze, să nu caute aprobarea copiilor.

Uneori trebuie să fie o mamă rea.

Este o mamă exact ca mine. Nu consider că trebuie să-i fac mari concesii lui David. Da, îl admir că a reuşIt să ajungă aici, dar autismul lui nu e o scuză ca să nu lupte. Pe ceilalţi nu-i va interesa că el a pornit în viaţa cu stângul, nu-i vor face concesii.

Dar va fi pregătit. Pentru că mama lui nu-i face concesii, David are şi va avea responsabilităţi.

Nu-l voi lăsa să devină ceea ce mi-a spus ca o glumă:

– David, tot nu vrei să te faci terapeut pentru copii cu autism când vei fi mare?

-Nu, mama, ţi-am mai spus, asta e o meserie foarte grea, mi-a răspuns.

-Bine, dar ce-ai vrea să fii când vei fi adult? am insistat eu.

-Leneş, vreau să fiu leneş când voi fi mare, mi-a răspuns chicotind.

Atâta timp cât eu nu voi fi mama prietenă care să-i facă concesii, copilul meu şi fraţii săi nu vor fi leneşi. Iar într-o zi sper să-i pot sfătui cum să-şi crească şi ei copiii cam în acelaşi fel.

(va urma)

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa