Vocea ta: Adio, grădiniţă!

vacanta

Ce poate trezi  Adio, grădiniță! în sufletul unei mame

Adio grǎdinițǎ,

Adio pǎpușicǎ,

Cǎluț și ursulicǎ

De acuma în ghiozdan

Voi pune Abecedar

Caiete și penar.

Încăperi dotate cu mașinării de captat trăiri

Aceasta a fost una din poeziile pe care Eva le-a avut de recitat la ultima serbare de la grǎdi. Ca de obicei, sala de festivități era plină de “aparținătorii” micilor actori și la fel de încărcată de emoții. Sunt încăperi pe care arhitecții și constructorii ar trebui să le doteze cu mașinării de captat trăiri și ar putea genera energii capabile să le înlocuiască pe cele convenționale.

Deși strofa de mai sus prezintă un copil matur, gata să poarte în ghiozdan toate greutățile ce vin la pachet cu școala, îmi dau seama că Eva nu va zice “Adio!” decât grădiniței. Jucăriilor, cu siguranță, nu. Iar plușul, Georgică, prezent lângă Eva din prima lună în care s-a născut, nu va dispărea din peisaj cel puțin câțiva ani.

Inevitabil încerc să regăsesc orele sau măcar zilele trecute de la prima vizită a grădiniței, dar nu reușesc să vizualizez nici măcar anii. Trei nu-s mulți, dar când or fi trecând și toți ani de școală, aceeași dimensiune va avea trecutul: o clipă.

Dacă am reuși să stocăm în minte toate trăirile și întâmplările, am fi stăpânii timpului

Dispozitivele contemporane, fie ele aparate foto sau calculatoare, pot stoca frânturi de prezent dar nu pot păstra trăirile. Nu există, cel puțin deocamdată, un gadget numit “cutie cu simțiri”. Aș vrea să o am și, din când în când, să o deschid, să stau o vreme rătăcind prin ea. Dar niciun inventator nu și-ar asuma crearea buclelor temporale pentru oamenii care ar uita să mai revină din visare.

Trei ani de grădiniță

Eu, ca mamă, mă despart cu greu de ei, ce să mai zic de fiică-mea?! Dimineți, majoritatea grăbite, mânuțe grase și mici, voci subțiri stringându-mă: “Narcisa, Narcisa!” sau “Mama lu’ Eva!”, toate rămân acolo. Fețele ochioase ale colegilor fiică-mii, pe care atunci când o să îi văd prin cartier o să am revelația că îi știu dintotdeauna. Situații comice – “Ce poșetă frumoasă ai!” – apoi grupul de fetițe care se uită în geanta mea: “Are covrigei! Haideți să-i mâncăm!”

Etapa preșcolară a fiică-mii se termină

Flashuri cu lecțiile deschise la engleză, dansuri, aniversarea de 8 Martie cu poeziile-i lacrimogene, serbări care la grupa mică semănau mai degrabă cu tablouri din Valea Plângerii, în grupa mijlocie cu o comedie absurdă unde fiecare pe limba lui cânta și grupa mare, la sfârșitul căreia am fost uimită de unitate, impresionată de evoluția tuturor copiilor, lucru pe care nu îl pot pune pe seama întâmplării ci pe munca educatoarelor, cărora le mulțumesc!

Ȋmi va fi dor sa mă uit, dimineața sau după o zi de muncă, peste planșele și lucrările expuse ale fiică-mii; un fel de “maximă a zilei”, fiecare dintre ele. Poveștile Evei, jocurile de rol bazate pe întâmplările din timpul zilei, lipsa grijilor ei legate de ce urmeazǎ. Toate îmi vor lipsi, deși nici nu voi conștientiza absența lor, prinsă fiind în altă învălmășeală de evenimente.

Discutam cu Eva că, de la toamnă, urmează serbările lui Vlad la gradinițǎ, iar ea serioasă mi-a zis: “Nu știu dacă voi ajunge la serbarea lui de Crǎciun, pentru că eu o să am teme de făcut!”

Prin copiii mei voi reuși să fiu în etape diferite, retrǎindu-mi propria copilărie, dar din altă perspectivă!

Bine ai venit, vacanță mare!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație