Vocea ta: Când îţi ignori copilul

tinerete

Când se întâmplă să-ți ignori copilul…

Bine că există empatia asta, căreia, dacă îi dăm atenție, ne ajută să îi înțelegem pe omuleții noștri. Sau cel puțin pe mine mă ajută foarte mult: analizez reacțiile mele de om mare, sau nu întotdeauna, și ajung să înțeleg și reacțiile altora în situații asemănătoare. Funcționează de minune și în cazul copiilor. Să fiu mai clară, de fapt ce mare descoperire am făcut.

Cu cât mă ignora mai mult, cu atât mă enervam mai tare

Zilele trecute ni s-a umflat tărâța în noi (adică eu și domnul). Ne-am enervat și ne-am certat, pentru cine nu pricepe expresia. Da, suntem oameni normali, ne certăm și noi, rar zic eu, dar o facem. Poate v-am stricat vreun vis cu afirmația asta! N-avem o relație perfectă, nici nu o căutăm, că de’, nu există. Nici veniți după Lună nu suntem, adică eu nu-s, el nu știu sigur, că pare uneori. Așa, cum ziceam, ne-am supărat, nu contează cine pe cine mai întâi, sau de ce, era o prostie oricum. Eu m-am umflat de nervi cum fac de obicei, dar nu puteam spune prea multe fiindcă nu eram singuri, el în schimb părea neatins, cum pare de obicei.

Și cum nu era spațiu să întorc problema pe toate părțile pentru a scăpa odată de tensiune, și cum el continua cu purtatul “ca și cum nimic nu s-a întâmplat” mie mai tare îmi venea să urlu, să-l scutur nițel, de ce nu, chiar să mă trântesc pe jos, sau mai bine pe el, și să plâng până rezolvam tot.

Cu cât mă ignora mai mult, cu atât mă enervam mai tare. Și nu am făcut nimic din toate astea, fiindcă sunt om în toată firea așa că mă controlez și fiindcă aveam musafiri și mai ales fiindcă pot să bodogănesc în gând, să rețin tot și apoi să i le expun calm când ne apucăm de vorbă.

Asta e chiar o mare problemă pentru el, eu încep cearta în liniște, dar cu temele făcute !? Totuși am pufăit de câteva ori, am mai trântit câteva remarci subtile, suficient cât să înțeleagă că sunt cu capsa pusă. Sigur, el mă ignora în continuare, eu mă enervam mai tare. Mai târziu când copilul a adormit și spectatorii au plecat, ne-am zdruncinat năduful, să ne culcăm liniștiți, adică mai mult eu, că oricum el sforăie bine și cu nervi.

Când copilul are o supărare și se manifestă făcând o criză, iar părintele îl ignoră

Acum că am terminat introducerea, știți ce am priceput eu zdravăn? Dincolo de faptul că ne pierdem vremea și părul colorat, certându-ne pe nimicuri, am realizat cât de frustrant trebuie să fie pentru copil, când are o supărare și se manifestă făcând o criză (tantrum) iar părintele pur și simplu îl ignoră, “lasă că îi trece la un moment dat”. Nu mă îndoiesc de asta, îi trec bâzdâcii, cum îi numin noi, dar se acumulează frustrarea, așa ca bulgărele de zăpadă. El nu poate să verbalizeze sentimente (până la o anumită vârstă, sau niciodată, dacă nu este învățat), nu are capacitatea de a reține acum, când părintele nu este disponibil, pentru a da detalii mai târziu când părintele devine disponibil și nu știe cum altfel să reacționeze când e cu capsa pusă.

Uneori emoțiile negative acumulate sunt scoase la suprafață tocmai sub forma agresivității

Iar toată tensiunea asta trebuie eliminată cumva, altfel ne transformă copilul într-un individ interiorizat, încărcat cu emoții negative (furie, neliniște, supărare, dezamăgire, ), fără prea multă încredere în el. Și cum nu este capabil să își descarce frustrările, este posibil să le scoată la suprafață tocmai sub forma agresivității, fiindcă principalele surse ale agresivității sunt tocmai frustrările. Așa că, oricât de greu ne-ar fi cu crizele lor de furie, oricât de mult ne solicită răbdarea, haideți să fim alături de ei, să îi auzim, să îi vedem, să îi ajutăm și mai ales să le permitem să își descărce of-urile. Au nevoie de noi! Noi suntem pilonii lor de rezistență!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație