Când sistemul este mai bolnav decât pacienții
Știu că există doctori minunați care îngrijesc toți copiii ca și cum ar fi ai lor, știu că sunt asistente medicale care își pun sufletul la bătaie de câte ori trebuie să se ocupe de un pui de om în suferință. Mai știu și că cei care se poartă oribil au o listă lungă de circumstanțe atenuante: oboseală, volum mare de muncă, bani puțini, contactul permanent cu oameni aflați în suferință, cicălitori, debusolați de frică, disperați. Știu! Dar la fel de bine știu că, dacă nu ai o chemare și nu reușești să-ți păstrezi umanitatea, atunci nu-ți mai asuma responsabilitatea pentru viața unor oameni, mai ales a unor copii.
Un spital pentru copii din București
Copilul meu se pregătește pentru o intervenție chirurgicală. Are doar șapte luni și va face anestezie totală. Sunt îngrozită, copilul simte și e neliniștit. N-a mâncat de patru ore și abia mai are puterea să scâncească. Mai mult, trebuie să facă o radiografie pulmonară, de rutină, mi se spune.
“Fată, așa mic și face radiografie? Să mor io dacă se face așa ceva…”, discută foarte “discret” două asistente. “Lasă, fată, ce te interesează? E copilul tău, e copilul meu? Nu! Atunci, sănătate!” Nu pot să le spun nimic, deși le-aș zice. Una dintre ele îmi va duce copilul în brațe în sala de operație. Și tot una dintre ele mi-l va scoate.
”Copilul ăsta nu are un plămân!”
Mergem cu rezultatul radiografiei la anestezist. Doctorul (tocmai fusese prins de DNA cu mita în buzunar, am aflat, așa că e cam irascibil) se uită pe radiografie șI exclamă cu dispreț: „Dar voi nu vedeți că are ceva la plămâni? Ce să mai, copilul ăsta nu are un plămân!”
Am murit puțin în clipa aia. Am apucat să întreb dacă n-ar putea fi o eroare. Mi-a răspuns cu scârbă. „Ce greșeală? Știți că ieri a murit un copil care tot așa, ziceau părinții că n-are nimic? Într-o ora, gata, s-a dus”. Am mai murit de trei ori. Am luat copilul în brațe și, amețită, am ajuns la un pediatru din aripa opusă a spitalului.
Doctorul, un domn blând și înțelegător s-a uitat pe radiografie și a spus că vede acolo niște formațiuni. Apoi l-a consultat pe băiețel și a mărturisit că nu înțelege: la plămâni nu se aude nimic suspect, așa că nu-și explică.
”Lipsă de profesionalism crasă”
Atunci, am avut curajul să spun că la radiografie copilul a fost ținut cu maioul pe el. Doctorul întâi a înlemnit, apoi a izbucnit în râs. „Da, ciudat. Lipsă de profesionalism crasă. N-am mai pomenit așa practică. E ok băiețelul”.
După operație, copilul a fost dus la terapie intensivă. Dacă nu v-ați imaginat vreodată Infernul, puteți să vă facețI o idee după o vizită într-o astfel de secție. Copii care plâng, copii lăsați singuri, copii triști într-o suferință îngrozitoare. Am văzut un bebeluș de câteva săptămâni căruia o asistentă se chinuia să-i găseasca o venă pentru perfuzie. Trupul acela mic cât o palmă a fost înțepat de șase ori, timp în care se zbătea și plângea până la convulsii.
„Ăla cu burta tăiată”
Am văzut un copil de doi ani care a plâns continuu timp de două ore și despre care asistentele vorbeau ca fiind „ăla cu burta tăiată”. Și pe care nu-l alinau deloc, deșI urletele lui le deranja șueta din fața salonului. Am văzut o asistentă care nu te lăsa să pui mâna pe copil când îi schimba bandajul șI el țipa speriat, că îi poți da microbi. Iar dacă îi palmai imediat 10 lei schimba tonul și-ți zicea: “Țineți-l dumneavoastră de mânuță, aaașaaa, bravo, mami, parcă se mai liniștește!”. Am întâlnit profesori doctori care, de la înălțimea experienței lor, preferau să nu se uite pe o radiografie care le infirma diagnosticul, doar ca să aibă dreptate până la capăt. Deși eroarea lor ar fi putut schimba dramatic viața unui om.
Dacă ar fi fost vorba doar de mine, lucrurile se tranșau altfel, dar nu, era vorba de o ființă mică a cărui sănătate depinde de toate rotițele unui sistem crud, fără timp pentru puțină compasiune, o vorbă bună gratuit, o încurajare.
Știu că există doctori minunați și oameni făcuți să aibă grijă de alții. Pentru ei toți, mă rog și încerc să-i scot la lumină cu puterile mele. Dar știu că există și cei care n-au știut niciodată sau au uitat că a fi medic nu înseamnă să fii un robot care taie cu bisturiul și dă pastile. Pe ei n-o să-i pot uita vreodată. Și nici nu cred că îi voi putea ierta.
