Cred că viața mea este mult mai frumoasă pentru că am copii apropiați de vârstă. A fost mai grea, dar devine din ce în ce mai frumoasă.
Am luat decizia de a avea doi copii, încă de dinainte de a deveni mamă. Și am vrut ca ei să fie apropiați de vârstă. Ba, mai mult, mi-am pus un deadline legat de a doua sarcina și, dacă nu avea să se întâmple într-un an de zile, astfel încât diferența dintre cei doi copii ai mei să nu fie mai mare de 3 ani, aveam de gând să renunț. Nu știu dacă chiar aș fi renunțat, cert este că acum, între cei doi băieți ai mei este o diferență de vârstă de doi ani și jumătate, lucru care mi se pare absolut fabulos. Și vă explic de ce:
Am copii apropiați de vârstă, iar viața mea va fi din ce în ce mai ușoară
Faptul că sunt apropiați de vârstă înseamnă că au interese și preocupări comune. Trebuie să recunosc că marele meu noroc, din acest punct de vedere, este și că sunt amândoi băieți. Așadar, de pe la 3 ani, vârsta celui mic, 5, 6 ani, vârsta celui mare, există aceleași tipuri de jucării, aceleași jocuri preferate, aceleași filme și desene animate. Nu mai trebuie să mă chinui, să-mi bat capul pentru a găsi o cale de mijloc pe placul ambilor.
Le plac aceleași sporturi, merg împreună și la schi și la patinaj și, pe măsură ce cresc, diferența dintre ei devine aproape insesizabilă. Știm noi că unul este mai mic și celălalt mai mare.
Am ajuns în punctul în care cel mic poartă ce a purtat cel mare anul trecut. Probabil că în curând nu se vor mai potrivi, dar cred că mai e ceva timp până atunci. Din nou, am noroc că sunt amândoi băieți, dar diferența mică de vârstă face ca hainele să nu se demodeze de la an la an, iar atunci când investesc într-unul, o fac, de fapt, pentru doi.
SE JOACĂ ÎMPREUNĂ!
Știu că pare ceva SF pentru unii dintre părinți, dar chiar se întâmplă asta. Sunt zile în care 3-4 ore nu știu că există în casă pentru că se joacă împreună în camera lor.
Sunt dimineți de weekend în care se trezesc, se închid în camera lor pentru joacă și mă lasă să mai dorm puțin.
Au ajuns amândoi la etapa în care nu mai au nevoie de somnul de prânz și astfel nu îl mai oblig pe cel mare să doarmă la prânz ca să se poată odihni cel mic, sau nu îl mai țin treaz pe cel mic, doar pentru că cel mare are lucruri mai importante de făcut la prânz.
În felul acesta avem program comun, fără să ne facem griji că unul dintre ei este privat de ceva.
Iar, pentru că tot a venit vorba de program, pe lângă faptul că au activități similare extra școală, au cam același program la școală, lucru care nu mă face să mă simt, mai mult decât sunt, șoferul personal al prințișorilor.
Dar, poate cel mai important dintre toate, faptul că sunt amândoi cam la același nivel de înțelegere, mă face să mă simt mai bine.
Și mă simt o mamă împlinită, o mamă sigură pe ea care, la 37 de ani are doi copii apropiați de vârstă, mai degrabă doi prieteni mici ce se bizuiesc pe ea și ea, la rândul ei, se bazează pe ei.
Ce a fost mai greu a trecut!
Dar nu a fost mereu așa. A fost o perioadă, de 2-3 ani, când viața noastră a fost un mare haos, tocmai din cauza faptului că am ales să avem doi copii apropiați de vârstă.
Copilul cel mic s-a născut în perioada în care celui mare încă îi mai dădeam eu să mănânce și încă mai mergeam cu el la baie să facă pipi. Imaginați-vă că pe cel mare îl apucau toate nevoile vitale, pentru care avea nevoie de ajutorul meu, tocmai când eu hrăneam sau adormeam bebelușul.
Apoi, a venit momentul în care cel mic a început să umble și să-i strice jocurile și jucăriile celui mare, care nu era deloc mare și nu avea el de ce să înțeleagă și să accepte că o gâză, pe care nu el a cerut-o „îi strică toată viața”. Și au început scandalurile.
Se bat și acum, au momente în care se scuipă, se bat și se înjură, momente în care mă sperie faptul că sunt de necontrolat, dar, despre asta voi vorbi altă dată. Cert este că în afara acestor momente, sunt ei, cei doi frați care se iubesc și au grijă unul de altul. Și, înainte de toate, sunt prieteni.
