Dacă aș putut, sau, mai degrabă, dacă ar fi schimbat asta cu ceva lucrurile, m-aș fi luat la palme, m-aș fi tras de urechi și m-aș fi pus la colțul de rușine. Dar nu se poate decât să-mi fie rușine. De Mărțișor, mi-am supărat fiica de 1 an și 10 luni.
Sophie este o fetiță minunată, veselă și isteață. Iar eu am înțeles toate astea, dar pentru că am trăit într-un mediu competitiv, mai calc în străchini. Asta am făcut azi: mi-am dorit să fie ea cea care le oferă mărțișoare doamnelor de la creșă. Ar fi fost prima dată când oferă ceva și am vrut ca aceasta să fie o amintire frumoasă. Pentru cine, mă întreb acum? Așa că, am ajuns și, fără nicio pregătire, i-am pus în mână un mărțișor și o floare și am îndemnat-o să le ofere primei doamne, pe care știu că o place. Inițial nu a înțeles mare lucru, dar s-a conformat.
A venit rândul celei de-a doua doamne. Tot o preferată. De data aceasta s-a împotrivit, așa că florile au rămas la mine în mână, iar mărțișorul a ajuns trântit cu furie, pe jos. L-am ridicat și mi-am privit copilul. Avea privirea îndreptată spre podea. Rămăsese imobilă. Atunci am început să mă luminez. O rănisem. O forțasem să facă ceva pentru ea de neînțeles.
Copilul înțelept, dar abandonat într-o situație care îi crease o stare de nesiguranță, m-a îmbrățișat într-un hohot prelungit. A fost momentul în care m-am urât, momentul meu de Oscar pentru prostie. Când am înțeles, cam târziu, ce-i drept, că mi-am folosit copilul ca pe unealtă, iar ea a simțit asta adânc, acolo, în suflet, am lăsat totul și am îngenuncheat. Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus: ”Iartă-mă!”. Un suspin adânc mi-a dat semn că hohotul se încheiase. Îmbrățișarea a rămas câteva minute și n-ai fi știut cine pe cine alină: eu pe ea, o personalitate știrbită de o dorință nesăbuită a mea, sau ea pe mine, un suflet pervertit de cutume?
Nu, când este vorba despre copilul tău, nu merge și așa, nu funcționează principiul ”Nu vrei, mai încearcă”. Nu te joci cu suflete, chiar dacă tu crezi că scopul este unul lăudabil.
Să aveți o primăvară frumoasă!
