Despre copilăria părinților noștri, a noastră și despre cum copiii noștri vor fi părinți
Copilăria părinților noștri
În mare parte au copilărit la țarǎ, împreună cu mulți frați, ajungeau să aibă grijă unii de alții pentru că părinții lor erau ocupați să le pună în față o farfurie cu mâncare. Erau după război; aveau apăsări legate de satisfacerea nevoilor primare, nicidecum nu plănuiau cum să își plătească ratele pentru că le era suficientǎ casa ridicatǎ din chirpici, iar sistemul bancar nu era ce este acum. Nefiind antrenati în caruselul consumului, iar TV-ul, laptopul sau frigiderul nu existau, nici lipsa nu le-o duceau. Părinții noștri își foloseau imaginația făcându-și păpuși din știuleți de porumb înveliți în cârpe și erau implicați în muncile casnice în mod activ.
Ce își doreau bunicii noștri cel mai mult? Cel puțin ai mei voiau să își educe copiii astfel încât să își câștige pâinea nu din munca la câmp, ci mutați la oraș cu joburi în fabrici și uzine. Bunicii noștri voiau să crească OAMENI buni.
Copilăria noastră, a „generației cu cheia de gât”
Împovărați de ratele la casă și de pânda cozilor la mâncare, ne-au avut pe noi, „generația cu cheia de gât”. Mulți am crescut pe contraschimburile părinților (de zi/ de noapte); majoritatea am fost răsfățați: copilărie cu joacă în fața blocului, fără prea multe responsabilități, însă una era clară: să învățăm.
„Nu e nevoie să mă ajuți, mergi să îți faci temele!” am auzit de multe ori de la mama; mi-ar plăcea să mai aud asta și acum! Părinții noștri voiau să ajungem OAMENI buni, iar ca nivel în carieră eventual să nu muncim într-o fabrică.
Fiind la jumătatea ciclului evolutiv la care mă gândesc, aici e punctul în care ne întrebăm dacă partea cu bunătatea umană e adevărată sau nu comparativ cu predecesorii: suntem OAMENI mai buni decât cei acum 60 – 70 de ani?
Ce așteptǎri avem de la oglinda noastrǎ, copiii?
Să vadă, să încerce, să aleagă! Ȋi ducem la activități felurite sau facem noi înșine activități cu ei. Dar visăm că vor fi OAMENI buni, că vor învăța și vor fi mai buni decât noi, dacă se poate, nu corporatiști. Atunci ce?! Decidem pentru ei să nu vină singuri de la școală, prea puțin să se joace în fața blocului cu prietenii; au sute de jucării ca efect al gândului „să aibă ce nu am avut eu!”. Ȋi răsfățăm, de multe ori îi protejăm exagerat. E greu să ne convingem să nu le mai oferim diverse prea ușor, chiar dacă suntem conștienți că tinerețea în lipsuri formează un adult luptător.
Nepoții noștri, oglindă în oglindă
Cel mai probabil se vor juca cu holograme și roboți, deși în 20 de ani și acestea ar putea fi depășite moral. Vor avea bunătatea pe care copiii noștri vor reuși să le-o transmită, vor fi răsfățați, ca ultimele două generații de dinaintea lor. Mi-e greu să îmi imaginez proprii copii părinți; Eva mi-a spus că va avea 5 copii, dacă soțul ei va vrea, dar cu siguranță două fete și un băiat face! Și mai greu mi-e să mă imaginez calmă, răbdătoare și manipulată de cei 5 nepoți (cel puțin, pentru că și Vlad va avea copiii lui). Din păcate n-am cum să am ACUM maturitatea omului de 60 de ani. Dacă aș avea, cel mai probabil aş şti sǎ trǎiesc 200% prezentul.
