Vocea ta: Copilul vorbește așa cum îi vorbești

gabriela-maalouf-totul-despre-mame

Copilul chiar îți vorbește așa cum îi vorbești!

”Cât ești de obraznică…uite cum se uită băiețelul la tine!”

”Lasă-mă, oricum e urât!”

Dialog între mama și fiică la supermarket. Băiețelul era Karim al meu, care nu s-a lăsat copleșit de apelativ, dar a menționat:

”Era nervoasă, mami…nu credea că sunt urât cu adevărat!”

A sesizat emoția, dar cu toate astea am simțit în vocea lui o reasigurare a ceea ce a înțeles și perceput. Dar oare câți copii sau chiar adulți realizează că unele cuvinte sunt aruncate la nervi? Sau câți se comportă înțelegând, de fapt, asta? Din experiența mea în terapie, pot spune că puțini, procentul scăzând la copii.

Copiii cred ce spun ceilalți

Copiii chiar cred ce spun ceilalți, se gândesc la asta, apoi fie intră în stare ofensivă, agresând la rândul lor pe alții, fie intră în stare defensivă, resemnându-se că sunt așa cum spun ceilalți sau neavând puterea să lupte pentru ei.

De cele mai multe ori, în procesele de grup cu părinți, cele mai multe întrebări vin pe tema etichetelor. De ce nu e bine să etichetăm copiii?

  1. Pentru că nu putem spune cu mâna pe inimă pe o persoană este 100% așa cum o etichetăm noi, pentru că este o generalizare.
  2. În cazul în care eticheta are conotație negativă, doare, produce suferință, iar consecințele sunt pe măsura.
  3. În cazul în care eticheta are conotație pozitivă, pune presiune pe umerii celui care o poartă. El este nevoit să se ridice mereu la așteptările etichetei.

Oamenii sunt numere sau etichete, sunt un amalgam impresionant de calități ce se pot pune în valoare. Defectele nu există decât dacă le dăm noi valoare, dacă ne concentrăm atenția asupra lor, în detrimentul calităților.

4. Dacă îți etichetezi copilul, pe lângă defavoarea făcută lui, totul se răsfrânge și asupra celorlalți. Copiii învață un stil de viață, învață cum să se comporte când experimentează anumite emoții.

Dacă adultul etichetează atunci când e nervos și nu mai știe ce să facă sau să zică în situații limită, atunci copilul înțelege că atunci când ai o problemă rezolvarea stă în violența verbală.

Asta s-a întâmplat și în exemplul real din viața mea, prezentat mai sus. Mama a etichetat (ca să nu spun jignit) fetița, pentru că nu știa cum să o facă să se oprească din țipat și pentru ca era important să o oprească. Nu vreau să intru în modalitățile de gestionare a emoțiilor la copii, fiind o poveste mult mai lungă, dar aș putea spune că prioritizarea și importanța pe care o dăm evenimentelor din viața noastră este relevantă.

Cu siguranță, înțelegerea și recunoașterea trăirilor copiilor noștri are o valoare net superioară percepției pe care lumea o are sau NU despre noi. Și am întărit NU-ul pentru un procent covârșitor de mare, oamenii nu au nicio percepție sau, mai bine zis, nu dau importanță copiilor care țipă la supermarket și nici felului în care gestionează mama situația. Nu zic că nu există și cârcotași, dar nu mulți, credeți-mă!

Întorcându-mă la oile mele, copilul a învățat în timp real că, sub presiune, soluția stă în etichetare. Așa că deranjată fiind de mama, care i-a spus un cuvânt urât pentru a o opri, a folosit și ea un cuvânt jignitor, față de cel care constituia pentru ea amenințarea. Băiețelul ar fi putut învăța și el că e util să folosești cuvintele în acest mod pentru a opri pe cineva și putea și el să faca aceeași operațiune cu alt copil și tot așa.

Povestea asta m-a făcut să-mi amintesc două lucruri. Primul lucru care mi-a venit în cap a fost ” efectul aripilor de fluture”, folosit de Edward Lorenz, autorul teoriei haosului.

“Bătaia aripilor unui fluture din Tokyo poate stârni o tornadă în Texas.”

Iar al doilea lucru pe care mi l-am amintit a fost povestea fulgilor din perna ruptă. Un preot îi spune unei femei:

“Vreau sa te duci acasă, să iei o pernă și să te urci pe acoperiș, să o spinteci cu un cuțit și apoi să te întorci la mine!” Asa ca femeia s-a dus acasă, a luat o perna de pe pat, un cuțit din sertar, a urcat pe acoperiș pe scara de incendiu și a infipt cuțitul în pernă. Apoi s-a dus la bătrânul preot parohial, după cum i se spusese. “Ai spintecat perna cu cuțitul?” întrebă el. “Da, părinte.” “Și care a fost rezultatul?” “Fulgi.”, spuse ea. “Fulgi?” repetă el. “Fulgi peste tot, părinte.” “Acum vreau să te întorci înapoi și să aduni toți fulgii care au fost luați de vânt.” “Bine,” spuse ea, “dar asta nu se poate poate. Nu știu unde s-au dus. Vântul i-a împrăștiat peste tot.”

Exemplul era despre bârfă, dar același lucru se întâmplă și cu etichetarea – se duce… nu știi unde și cui îi va dăuna sau cât de tare poate afecta pe cineva sau ce i se poate întâmpla cuiva din cauza asta.

Citește și: Să le spunem copiilor că sunt frumoşi!

Dacă ți-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi în fiecare zi și alte articole interesante!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație