Sunt mamă de mai bine de patru ani și una dintre cele mai mari griji ale mele este aceea de a avea ce pune copiilor pe masă. La fel ca bunica și străbunica, doar că ele aveau 7, respectiv 10 copii, și esențial pentru ele era să lungească mâncarea în așa fel încât să ajungă pentru toate gurile. Pe mine, în schimb, ceea ce mă preocupă este ca ceea ce le pun pe masă să le facă bine. Să nu îi îndop cu mâna mea cu poluare și chimicale.
Recunosc că până să devin mamă nu m-a interesat prea mult dacă ceea ce mănânc este sănătos. Acasă la mama eram mulțumită cu ce mi se punea în farfurie, în studenție mâncam cât nu-mi aud mațele chiorăind, iar apoi cât să nu fac ulcer de la atâtea cafele băute pe stomacul gol.
În sarcină m-am deșteptat puțin și am început să fiu atentă cu mâncarea, nu neapărat de dragul meu, cât de cel al copilului pe care-l găzduiam. Apoi, la șase luni ale copilului, m-a izbit grija și responsabilitatea: Ce îi dau să mănânce? Ce e cu etichetele acestea pline de substanțe dubioase? Care sunt E-urile nocive și care sunt cele acceptate? Ce e cu legumele acestea cu gust de medicament? Ce înseamnă bio și ce înseamnă natural?
Am început diversificarea cu supă cremă de morcovi, la sfatul pediatrului. Mi-a trimis mama, de la 500 de kilometri distanță, niște morcovi care arătau jalnic. Mici cât arătătorul meu și chirciți de cu greu îi puteam curăța. Dar mă uitam la ei ca la aur, că nu aveau nici un pic de chimicale în ei și veneau dintr-un sat de munte cu sol bun și nepoluat. Primele supe cremă presupuneau fierberea morcovilor timp de TREI ore. Acesta a fost sfatul pediatrului, l-am urmat întocmai. Cuprinsă de importanța momentului, în prima zi am uitat total de morcovii – aur care fierbeau pe foc și după două ore am ars bine mâncarea copilului și oala în care fierbea.
După câteva zile am început să introduc alte legume și stresul de a le găsi pe cele curate era din ce în ce mai mare. Mergeam în piață și luăm de la țărani legume și fructe care semănau cu morcovii trimiși de mama din vârful muntelui. Oferta era însă destul de slăbuță, mersul la piață obositor, cu atâția oameni în jur care te strigă și te îmbie, care țin neapărat să mângâie copilul și eventual să-l mai și pupe.
Mi-am căutat toate rudele îndepărtate de la țară, le-am rugat să se îndure de mine și să mă ajute cu legume bune și așa, mai cu cerșit, mai cu găsit prin piață, am reușit să umplu congelatorul și să mă descurc cât de cât. Cel mai greu a fost cu procurarea cărnii, pentru că îmi era teamă ca puii și curcanii care ajung la mine să nu fi fost transportați la căldură sau sacrificați în condiții neigienice. Am tot citit despre hormonii și antibioticele care se introduc în pui, am căutat să văd ce e adevăr și ce e fals (am citit și cum s-au modificat legile în ultimii ani și ce și cum li se permite producătorilor să injecteze), în așa fel încât, atunci când cumpăr, să o fac în cunoștință de cauză și să aleg răul cel mai mic.
Odată cu diversificarea celui de-al doilea copil, lucrurile au fost mai simple. Deja aveam sursele mele, eram pusă la punct cu teoria, obiceiurile alimentare ale familiei erau clar mai sănătoase, iar eu, mai relaxată.
Acum nu prea mai fac stocuri în congelator, iar sursa mea de încredere a devenit una singură. Comand online (drumul la piață cu doi copii mici ar fi o aventură căreia nu i-aș mai face față) și găsesc cam de toate: de la roșii, castraveți, ardei, la carne, gemuri, brânzeturi, produse de patiserie și chiar și dulciuri. Mâncarea are gustul acela adevărat pe care mulți dintre noi l-am uitat, este foarte proaspătă și, ceea ce îmi dă foarte multă încredere este faptul că ajunge foarte repede de la micul producător la mine și nu are practic timp nici să se învechească, nici să se contamineze (azi comand, mâine primesc). O altă opțiune pe care am o am la dispoziție este aceea de a-mi primi banii înapoi dacă nu îmi place ceea ce primesc. Nu i-am cerut niciodată, nu a fost cazul, însă dovada aceasta de bun simț și de seriozitate mă face să acord multă încredere celor ce-mi pun mâncarea pe masă.
