… cu palma e mai ușor!
Am dat o singură palmă unui copil, de când mă ştiu eu şi, de când mă ştiu, au crescut mulţi copii la noi acasă şi mai ales în suflet. I-am dat tradiţionala palmă la fund celui care urma să îmi devină frate (e adoptat), când mi s-a smucit din mână şi a alergat în stradă, una mică, dar stradă era. Speriată de gândul că maşină care a oprit lângă el ar fi putut să îl lovească, am reacţionat în conformitate cu ce mă învăţase societatea – educaţia se face din palmă.
Au trecut aproape zece ani de atunci, dar eu mai văd în jurul meu, pe chipul altor copii, aceiași ochi înlăcrimaţi, speriați şi triști. Nu ştiu pe fratele meu ce l-a îngrozit mai tare, maşina oprită sau palma mea. Fireşte că el nu-şi aminteşte nimic acum, dar dacă palma asta ar fi fost exemplu pentru altele, sigur şi-ar fi amintit. I-am explicat, minute mai târziu, când ne-am liniştit amândoi, că ar fi putut să fie rănit, să mergem la spital, să îl doară. Am încercat să îl fac să înţeleagă că strada nu e loc de joacă. Oricâte cuvinte aş fi spus, oricât de mult l-aş fi îmbrăţişat apoi, forma palmei mele stă acolo şi azi.
Eu ştiu, mă aştept ca destui din cei care vor citi să îmi spună că asta a fost soluţia perfectă, că exagerez cu atâtea păreri de rău şi metafore printre. Eu vă contrazic ferm. Credeţi cumva că nu e suficient să îi explici unui copil de doi-trei ani ca să înţeleagă? Dar credeţi că poate subînţelege rostul palmei peste fund? Ți-am dat o palmă să îţi fac un bine, să înveţi că dacă fugi din mâna mea pe stradă, te răneşti … Nu! Ţi-am dat o palmă pentru că e mai simplu să ştii de frică şi nu de respect şi vorbă bună! Cu vorba bună e mai greu!
Unde e palmă, nu e respect!
Da, aţi citit bine, unde e palmă, nu e respect! Pentru mine nu merg împreună. Când îţi loveşti copilul, fie şi una peste fund, îl privezi de respectul tău. Nu e nici dovadă de iubire “îţi dau una, aşa din dragoste, doar nu te-oi lăsa să fugi în stradă neanunţat”. Spuneţi-mi voi, cei care vă gândiți să mă contraziceţi, vânzătoarei care îmi ciupește copilul de obraz să îi dau una peste mână? Soacrei care insistă că laptele matern nu mai e bun de la nouă luni, să-i dau una peste gură? Prietenei care își amintește numărul meu de telefon, doar când are nevoie de ceva, să-i dai una la fund? Şi să înţeleg că, faţă de toate astea, copilul meu ar merita mai puţin respect?
Şi dacă vreți să mă anunţaţi, cum au făcut și alții, că voi fi eu cea care va trăi cu palme, când va creşte David al meu, aşa “răsfăţat” cum cresc copiii care nu ştiu ce e bătaia, vă contrazic din nou ferm. Violenţa nu educă şi orice palmă, chiar şi cea părintească, e violenţă. Copiii aceia răsfăţaţi, despre care vorbesc unii, trăiesc cu siguranţă cu niște lipsuri, fără bătaie nu ştiu exact.
Ce credeţi voi că simte un copil dintr-o palmă? Ce ați simțit voi când ați primit-o? Iubire, protecție, siguranță? Sau umilință, furie, neputință, ură, vinovăție, prea puțină iubire? Ați căutat și voi ca și mine să ascundeți greșeli, numai, numai, veți evita măcar o palmă, două?
Apoi, dacă e aşa, mă scuzaţi, dar eu aleg să îmi iubesc şi să îmi respect copilul cu fiecare palmă pe care o păstrez în buzunar.
