Câți termeni îți trebuie ca să definești niște stări naturale
…sau de câte cuvinte ai nevoie pentru a exprima dragostea de mamă?
Sunt de acord ca există două categorii de părinți: părinți care au în sânge parentingul, le iese nu perfect, doar exact ca în cartea (pe care o tot citesc de când s-a născut Loli și nu ajung la capăt) de parenting (foarte la modă și biblie pentru mulți părinți) și restul(aici vorbesc numai în numele meu) care au nevoie și de cartea de mai sus.
Am încredere în instinctele mele, însă îmi cunosc limitările rezultate din trecutul meu. Am avut părinți buni, încă îi am, să nu credeți altceva, numai că parentingul lor a fost clasic, clasic. Bun și asta, am crescut, am ajuns ceva, nu aici voiam să ajung. Voiam să ajung la ideea că orice, chiar orice, se poate îmbunătăți. Până și părințeala. Prin urmare, ce voiam să spun, neavizata de mine în ale psihologiei, nici cu vreo specializare în această direcție, până unde cu atâtea denumire pompoase?
Angoasă de separare
Iată un termen pompos! Știu, nu săriți, este normal să existe, că terminologia de specialitate nu poate fi exclusă. Dar ce treabă are în conversații obișnuite între mame, între părinți și copiii (bunici și noi). Parcă am fi la concurs. Are, n-are, oricum ar fi nu e ok. Tu n-ai făcut așa, spune vocea bunicii.
Trebuie să fie peste sau lipsă, ca să ne definim termeni și să facem uz de alții. Când, de fapt, orice copil simte nevoia ca de aer să fie cu mama lui, cu părinții lui. Și nu e ceva ce se tratează acum, instant. Nu se tratează, oricum, se depășește ca orice sentiment. Când o fi mare și nici n-o să te sufere în preajmă, atunci să vedem la cine e angoasă? Hmmm, urât cuvânt, nu.
Fata mea stă cățărata de vreo două săptămâni în brațe la mine sau la tatăl ei. Numai la noi. Bunicii sunt triști și cu reproșuri. La ei angoasă e egal cu așa ați învățat-o. Măi, să fie! Iată cum se întâlnește terminologia fancy cu cea tradițională. Bun! Ce însemna, încă o dată? Copilul a crescut, a înțeles cine suntem, și vrea să se asigure că a învățat bine. Mama și tata sunt siguranța lui. Cum să iei în brațe doar un termen, sa-l întorci pe ambele părți și să pretinzi înțelegere, apoi, să aștepți să se trateze copilul prin singurătate, lăsat să-i treacă doar cu jucăriile în pat.
Etichete
Nu de haine. Prințesa, cuminte – iată etichete. Ce înseamnă să porți etichetă? Să pretinzi ceva care, de fapt, nu e. Mai lăsați-mă! Atâta ne abținem să nu îi spunem asta, nici asta ca să nu cumva să induci copilul în eroare. Sigur! Aha.
Copilul nu știe ce sunt alea de care ne temen noi, le știe pe alea pe care le poate linge. De la jucării, haine etc. Fata mea este prințesa mea. Ei și? Care e greșeală aici? Că va avea ifosele și atitudinea uneia, de acum încolo? Nu cred. Va fi exact cum o cresc. Prin urmare, nu mă voi sfii să îmi alint copilul cu cuvinte. Nu doar cuvintele îi formează caracterul ci multe altele. Atât. Nu merg mai departe că îmi sar în cap cei care știu mai multe despre etichetele. Eu cu punctul asta nu sunt de acord, cu stresul asta de a te constrânge la vocabular. Da, la cele negative, clar. Acelea nu sunt de folos nimănui.
Eficace
Părinți eficace, eficienți. Nu știu despre alții, însă eu cu eficacitatea, în ultimul timp, nu stau bine. Stau bine la capitolul iubesc eficient. Și când nu-mi dai, și când îmi dai dreptate. Deci? Sunt eficientă? Am să-mi iubesc copilul la fel și când va face ceva bun și când va face ceva cu care nu sunt de acord. Am să mă supăr, sunt convinsă. Am să reacționez, clar, cumva. După firea-mi și momentul dat. Da, aici nu toți deținem uneltele eficacității. Se învață dacă ești responsabil. Dacă nu știi cum să te gestionezi ai două opțiuni să înveți din greșeli sau să te lași învățat. Sper să le aplic pe ambele.
Voi cum definiți dragostea de mamă?
