Vocea ta: De ce cititul poate fi cea mai importantă cale spre reușita copilului tău

De ce e bine pentru un copil să citească

De ce e bine pentru un copil să citească. Am crezut întotdeauna în puterea cuvântului. Spus sau scris. În valoarea poveștilor. În forța lor de a-ți schimba gândirea, de a da alte coordonate trăirilor noastre, de a deschide mintea către universuri noi, către cunoaștere. Către zone pe care doar așa le poți pătrunde. Citind.

Poți să nu ai nimic, dar dacă ai drag de lectură, simt că ai totul. Poți să nu fi talentată la pictură, nici cifrele să nu le învârți așa cum și-ar dori profesoara de matematică. Nici la biologie să nu ai darul special de a identifica fiece plantă ivită înaintea-ți. Dar dacă ai deprinderea de a ști unde să cauți informația, de a selecta ceea ce e important, de a reține esențialul, este mai mult decât suficient. Școala ar trebui să te învețe cum să înveți. Și mai mult de atât, ar trebui să te înzestreze cu instrumente esențiale pentru a putea să-ți găsești singur informația de care ai nevoie.

Vă recomandăm și cartea Parenting cu iubire. Descoperă-ți instinctele de părinte, pe care o puteți cumpăra de AICI

De ce e bine pentru un copil să citească. Plăcerea cititului și reușita în viață

Or plăcerea de a citi, de a descoperi lumea din cărți poate fi una dintre cele mai trăznet instrumente cu care poți să răzbești în viață.

Îl văd pe băiețelul meu de 4 ani și jumătate cum zăbovește minute întregi asupra paginilor colorate ale cărților. Cum doar privind imaginile, în mintea lui, personajele capătă dintr-o dată viață. Îi spun cuvinte ce-i dezvăluie o altă dimensiune a vieții. Îi stârnesc curiozitarea. Îi îmbogățesc vocabularul. Îi oferă o șansă la un viitor altfel.

Țin minte că, de-ndată ce am învățat să citesc, nu era bucurie mai mare pentru mine decât aceea de a citi. Poate că am avut și noroc. Nu existau pe-atunci telefoane mobile, iar televizorul era aproape inexistent în viețile noastre. Și a mai fost ceva: puterea exemplului. Sora mea mai mare devora cărțile. Încă o mai face. Citește cu jind, cu nerăbdare, cu o plăcere de-a dreptul contagioasă. E imposibil să nu te întrebi, copil fiind: oare ce se ascunde în paginile acelea, de sora mea nu se mai dezlipește de ele? Și așa te apuci de citit. Treptat-treptat, descoperi că puterea minții, a imaginației este declanșatoare de curiozități, de dorința de a călători, de vedea, de a nu rămâne pe loc.

Să citească. Sa le placă să afle. Asta îmi doresc pentru cei doi copii ai mei. Încă de când avea câteva luni, primului copil îi spuneam povești. Îi vorbeam ca și cum era un om mare, căruia îi dezvăluiam tot ce știam. Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, nu plictiseala, nici oboseala sau lipsa timpului au fost cele care m-au impiedicat să-i spun povești. Ci mai cu seamă chinul pe care îl luam pentru a o hrăni, a o adormi. Au fost luni grele în care trebuia să fac mai mult liniște decât gălăgie.

Doi copii, aplecări diferite față de citit

Simt acum că bucuria, plăcerea ei de a i se citi povești este mult diminuată față de cea a fratelui său. Nu știu dacă lipsa lecturii, încă de când era foarte mică a contat sau nu. Ori firea-i mai zburdalnică, mai practică, mai axată pe acțiune e de vină. Cert este că lumea pe care fratele ei o descoperă cu o plăcere uimitoare, pe ea nu o atrage. Cel putin acum. Iar pentru mine e asemenea unei pedepse. Și totodată, o provocare. Cum aș putea să o atrag către lumea poveștilor? Cum să o fac să le iubescă, să le asculte cu bucurie și interes? Și mai cu seamă, cum să o fac să pătrundă în lumea lor activ, cu toate gândurile, întrebările și curiozitățile ei?

Procesul e început. Acum, povestim păpușelelor, lui Bebe mic, lui Bebe mare, lui Tigrilă, care, de fapt, este o biată pisică botezată. Eu povestesc și toți prietenii ei trebuie să fie atenți. Apoi, ea a fost de acord, doar pentru că prietenii ei nu pot vorbi, să mă ajute cu unele părți din poveste pe care eu, din când în când, pare că nu le mai știu. Așa am făcut-o să îndrăgească primele povești. Ca apoi să le povestească ea însăși prietenilor ei, deși, spre nefericirea mea, multe dintre ele se termină pe la jumătate cu un “nu mai tiu. Continuăm mai tâziu”.

De ce e bine pentru un copil să citească. Merită încercat orice efort

Mi-am spus atunci când am auzit-o pentru prima dată pătrunzând în lumea pe care eu o iubesc atât de mult, că nu-i lucru bun să renunți și să crezi că deja, pentru fiecare individ în parte este scrisă harta pe care o va urma în viață, abilitățile pe care le va avea, bucuriile și plăcerile, cel puțin în materie de învățătură, de parcurs intelectual. Mi-am spus, fără să știu cu adevărat dacă este corect sau nu, că merită încercat orice efort pentru a-i aduce pe cei mici în zonele în care noi credem cu adevărat. Renunțarea este un soi de înșelătorie a minții cum că ceva mai bun va veni în curând în viața copilului, și nu ceea ce vrei tu să-i induci.

Nu cred în renunțare. După cum nu cred nici în forțarea copilului să facă cu orice preț ceea ce tu vrei, ceea ce tu ai nevoie ca el să facă, doar pentru binele și confortul tău. Cred cu adevărat însă, în testarea tuturor posibilităților, în observarea comportamentului celor mici în anumite situații, în cultivarea unor valori, plăceri. Cu măsură. Și cu tact. Cu un fel de mecanism menit doar să testeze. Atât. Căci pentru mine este clar: numai așa putem să așternem covor frumos, țapăn, de mare ajutor, în calea copiilor noștri.

Despre cititul la copii, vă invităm să citiți și în articolele de mai jos: 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()