Vocea ta. De ce nu-i mai citesc băiatului meu povești clasice pentru copii

Maria Constantinescu
povești pentru copii

Poveștile m-au ajutat să plâng atunci când mi se spunea că n-am de ce să o fac, mi-au permis să spun că mi-e frică atunci când mi se spunea că n-are de ce să-mi fie, m-au făcut să nu mă mai simt singură atunci când nu aveam cu cine vorbi și nici nu aveam destule cuvinte, ca să exprim ceea ce îmi umplea inima, fragila încă, de copil.

Mi-a fost frica de Barbă Albastră, l-am urât le lupul hrăpăreț, am iubit-o pe Cenușăreasa, m-a șocat și fascinat Crăiasa Zăpezii. Acum, la aproape patru decenii distanță, când am început să citesc povești copiilor mei, m-am întrebat adesea, de ce oare or fi poveștile tradiționale atât de horror?!

Lupul mănâncă iezii, mama și tata își lasă copiii în pădure, mama vitregă o maltratează pe fiica adoptivă, iar tatăl ei nu-i ia în nici un fel apărarea, soțul își omoară soțiile, rața o respinge pe rățușca aia mai diferită, gogoașa fuge de acasă și e mâncată de vulpea cea șireată… Și toate astea eu ar trebui să le citesc copilului meu, care la trei ani plângea cu suspine dacă cineva călca un gândăcel.

Același copil nu pricepea cum de oamenii mănâncă animale, fiindcă: „ Mama, animalele au ochi!!!…Doar nu poți mânca ceva, care are ochi…”. Mă uitam la el siderată, eu nefiind neapărat o vegetariană. Îmi zicea asta, în timp ce mânca un copan din găina trimisă de bunica lui de la țară. Dar el încă nu știa că acea mâncare avusese cândva ochi și nici nu semăna acea mâncare cu vreo găină din cărțile lui.

După ce m-a scos cu chiote și țipete de la spectacolul „Capra cu trei iezi” și mi-a zis cu un ton hotărât: „Mama, eu aici nu stau. Că aici se mănâncă între ei”, am hotărât să nu-i mai citesc povești tradiționale.

O vreme. Am simțit că nu sunt pregătită să-i vorbesc despre încurcăturile bolnăvicioase ale umanității. Eu ca om mare, adicătelea, știu de ce omenirea a avut și încă mai are nevoie de astfel de povești… Horror… De fapt, este mai ușor să vorbești despre tine, vorbind despre altcineva, este mai ușor să-ți privești durerea, privind-o pe a altcuiva. Fiindcă distanța dintre povestea mea și povestea rățuștei celei urâte, de exemplu, este și protectoare, și vindecătoare în același timp. Povestea se apropie de mine atât cât îi permit eu, atât cât am nevoie. Dacă este ceva semnificant, va rămâne, dacă nu, va trece pe lângă ureche, protejându-mă de ce nu vreau să aud acum. Dar cu mogâldeața mea sensibila în brațe, am simțit că nu e chiar așa grabă să-i torn marile drame ale omenirii în brațe. Le va descoperi el la timpul potrivit.

M-am uitat la copilul meu ca la un extraterestru venit pe pământ, care m-ar fi întrebat curios: „Cum trăiți voi aici?”. Și mi-am zis că am muuuulte să-i povestesc despre o posibilă lume normală, simplă, previzibilă, sigură, veselă, bucuroasă să trăiască și să crească, uimită de frumusețea lumii, dornică să descopere și să primească darurile acestui univers, care nu-s puține deloc. Am vrut să-i vorbesc despre gingășie, despre tandrețe, despre iubire, despre empatie. Ușor, pe înțelesul lui, despre toate pe rând. Sper că va veni o vreme când tragediile și dramele acestui pământ vor fi file de istorie. Vor fi mai mulți oameni conștienți, care prețuiesc viața lor și viața celor din jur. Sper. Sincer sper. Pentru copiii mei. Am căutat istorioare simple, care să-i vorbească pe un ton vesel, blând despre realitate, așa cum mi-o doresc eu, mamă a copiilor. Îmi doresc să se simtă în siguranță, să se bucure, să aibă încredere și curaj.

Și Omul de Zăpadă…

Așa, am descoperit la Teatrul Țăndărică o minunată poveste de iarna „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, scrisă de Matei Vișniec, în regia lui Ioan Brancu, scenografia Marian Sandu. Cu actorii Ioan Brancu, Liliana Gavrilescu, Mariana Zaharia, Robert Trifan, Leonard Dodan. O poveste frumoasă, cu bătaie adâncă, din care avem cu toții ce învăța, cu mic, cu mare. Pe înțelesul copiilor, liniar, ritmat și susținut povestea curge lin, dă răgaz ca semnificațiile importante să se decanteze în mințile spectatorilor, dar nici nu plictisește. Ochii au și ei de ce se bucura. Aerul proaspăt al iernii este transpus foarte reușit prin albul decorurilor, prin pufoșenia și drăgălășenia omului de zăpadă, prin fulgii de nea, care vor scălda scena și vor aprinde luminițe în ochii copiilor.

Omul de zăpadă parcurge un drum, al căutării și al dăruirii. La capătul acestui traseu, omulețul descrescut în plan fizic, va rămâne și va crește în visele copiilor, care vor aștepta o nouă iarna, pentru o nouă revedere. Ați dori ceva din toată inima, a înfrunta greutățile, a da ceva de la tine, a dărui, a stărui chiar și când pare greu, a avea speranță, răbdare și încredere… E despre asta și despre multe altele, care se văd din ochii celui care privește. Și dacă ați vedea strălucirea din ochii copiilor la final de spectacol, ați cumpăra bilet acum, doar și pentru asta. Să vezi o sală de teatru sclipind de lumina din ochii copiilor!!! Viitorul mi-a sunat mai bine…Ca  reacție adversă aș adăuga ceva. Copilul mi-a făcut un scandal monstru la ieșirea din teatru: Că de ce s-a terminat!!!??? Ha-ha- ha! Așa că, Omule de Zăpadă, așteaptă-ne! Suntem pe drum!!! Mulțumesc, Doamne!

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa