Vocea ta. De ce nu plânge Rebeca mea la doctor?

Andreea Ignat

Rebeca mea e născută pe 1 iunie 2014. Adică are aproape doi ani jumătate. Dacă mă întrebi cum e Rebeca, îți pot spune că e un copil fericit, înțelegător, comunicativ, isteț, cu o personalitate impresionantă și extrem de Zen. Vorbim cu ea despre absolut orice și punem mare preț pe încrederea reciprocă, pe comunicare deschisă și pe faptul că nu ne păcălim niciodată copilul.

Încercăm în fiecare zi să nu punem presiune asupra ei și o lăsăm să se exprime liber, fiind lângă ea de fiecare dată, pentru a o ajuta atunci când are nevoie de noi sau când e confuză asupra unui sentiment sau a unui comportament. Pot să spun, așa cum zic de altfel și doamnele de la grădiniță, că Rebeca este un copil independent. Independent, dar înțelegător și extrem de vorbăreț și zâmbăreț. Și încercăm pe cât posibil să fim modele pozitive pentru ea.

Este primul an când merge la grădiniță și, după nici o lună, o știa și o îndrăgea deja tot personalul. Într-o seară, când m-am dus să o iau de la grădiniță, o doamnă care lucrează acolo și pe care nu o mai văzusem până atunci m-a întrebat: ,,Sunteți cumva mama Rebecăi?”. Inițial m-am speriat că s-a întâmplat ceva, dar m-am liniștit repede, când am primit explicația întrebării: ,,V-am recunoscut după zâmbet. Aveți amândouă același zâmbet și aceeași căldură”.

Cu acest zâmbet și cu această deschidere și căldură merge Rebeca și la doctor, de fiecare dată. Nu a fost niciodată bolnăvicioasă, însă mergem la controale de rutină și îi facem toate vaccinurile, inclusiv cele opționale și, bineînțeles, mergem la doctor atunci când apare o problemă medicală. Ei bine, Rebeca nu plânge niciodată la doctor, căci despre acest subiect vreau să vorbim astăzi. Vedem în cabinet sau în hol copii care plâng și care nu vor la doctor, cărora le este teamă de ce urmează să li se întâmple. Și e normal să le fie teamă, din moment ce nu li se explică dinainte de către părinți, pe un ton cald și cât mai detaliat, ce se va întâmpla în cabinetul medicului. Vouă nu vă e teamă de necunoscut? Normal că da! Și atunci, de ce aveți pretenția de la cei mici să nu le fie teamă și, mai ales, ,,să nu carecumva să vă facă de rușine și să plângă?”.

În ultima lună, Rebeca a fost la medicul de familie, la un specialist ORL și la un laborator de analize medicale, pentru că a făcut otită. De fiecare dată, i-am explicat acasă, din timp, ce se va întâmpla acolo, arătându-i efectiv cum se vor derula lucrurile și, mai ales, de ce facem asta. I-am adus în discuție de mai multe ori acest subiect și i-am zâmbit de fiecare dată, i-am vorbit cald și am asigurat-o că noi suntem acolo lângă ea de fiecare dată. I-am explicat de ce este important să se facă bine și de ce trebuie să prevină întotdeauna bolile și complicațiile. I-am spus că o înțelegem, că e ok să plângă, dacă asta simte, dar că noi suntem lângă ea și că totul va fi bine.

La medicul de familie, locul în care îl cunoaște atât de bine, a intrat înainte, a salutat, a spus care e problema și a știut care sunt toți pașii, de la ascultat plămânii, până la uitat în gât și în ureche. În tot acest timp a pălăvrăgit cu zâmbetul pe buze, atât cu medicul și asistenta, cât și cu toți studenții aflați în practică la acel moment.

La specialistul ORL, pe care îl vedea pentru prima dată, a intrat înainte, a salutat cu zâmbetul pe buze, a spus că o cheamă Rebeca și are doi ani, s-a așezat pe scaun și i-a spus medicului că o doare urechea dreaptă. A stat liniștită la consult și a vorbit încontinuu, atât cu medicul, cât și cu asistenta, de i-a făcut pe cei doi să râdă și să își dorească numai pacienți așa cum e ea. L-a întrebat pe medic cum îl cheamă și, după ce a aflat că îl cheamă Adi, i-a zâmbit ștrengărește și i-a spus: ,,Țe nume flumoș!”.

La laboratorul unde se iau analizele, lucrurile s-au petrecut la fel. S-a dus, și-a suflecat mâneca de la bluză, și-a întins mâna și a rugat-o pe doamna de acolo să îi ia sânge, pentru că ea trebuie să știe dacă este sănătoasă. Nu a plâns deloc deloc, ci chiar a zâmbit și, evident, a făcut conversație, în stilul său specific. Doamnele de acolo erau toate mirate și au întrebat-o cum de nu plânge. Iar ea, și mai mirată de această întrebare, a întrebat la rândul ei: ,,De țe șă pâng?”.

Rebeca nu plânge la doctor, pentru că o pregătim dinainte. Îi vorbim deschis, nu îi ascundem nimic, îi transmitem o stare de liniște, de siguranță și de dragoste și, mai ales, nu o ținem cu forța. Ni s-a întâmplat o singură dată să ni se spună de un cadru medical să ne ținem copilul. O doamnă morocănoasă, dintr-un spital de stat, care nici nu s-a uitat la Rebeca înainte să debiteze asemenea prostii. Nu mă puteam hotărî dacă să plec atunci sau să o leg pe doctoriță și să o las așa, acolo, să vadă cum e să fii ținut cu forța, fără să ți se spună de ce.

Pentru că, dincolo de ceea ce îi transmite părintele copilului, este importantă și atitudinea medicului față de copil. Și copilul simte imediat neliniștea medicului sau răutatea sa. Eu și acum am piticii ăștia pe creier, din cauza amintirilor neplăcute din copilărie. Dacă merg la un medic care nu îmi zâmbește și nu îmi explică răbdător și clar totul, îmi vine să plâng de nervi. Și atunci, cum să am pretenția ca Rebeca mea să fie zâmbitoare atunci când întâlnește un astfel de medic, când îmi vine mie să plâng înaintea ei?

Ca să nu o mai lungim, vă rog eu mult: nu vă mai țineți copiii cu forța atunci când îi duceți la medic! Și duceți-i la un medic zâmbitor și atent! Explicați-le în amănunt, pe un ton cald și calm, ce se va întâmpla în cabinetul doctorului! Fiți acolo lângă ei și înțelegeți-le durerea! Faceți din mersul la doctor o experiență plăcută pentru întreaga familie!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()