Vocea ta: E bine să fii mai cicalitoare sau să-i lași mai liberi pe copii?

E bine să fii mai cicalitoare sau să-i lași mai liberi pe copii?

Sunt un om exigent. Perseverent. Pătimaș. Îmi rup bucăți din suflet și le pun in orice lucru pe care îl fac. Nu știu altfel. Și nici nu cred că m-ar mulțumi să o iau pe altă cale. Poate mai ușoară. Mai lipsită de obstacole, de lacrimi, poate, de deznadejde uneori, dar niciodată de renunțare. Am simțit de când mă știu că în fața ta și a oamenilor trebuie să te înfățișezi drept, onest și mereu cu fruntea sus. Așa am ajuns să iau totul poate în prea serios. Să nu mă las până nu izbutesc. Cumva, într-un fel nicidecum gândit, conștientizat, transmit moștenirea lăsată de părinți și copiilor mei. Toată, transformată într-un soi de cicăleală, care nu știu de-i bună or ba.

Cum să mănânce, cum să stea la masă, să salute mereu, să vorbească respectuos, să nu se scălâmbăie, să nu se prostească, să fie atenți, să nu intervină în discuțiile adulților, să aibă răbdare, să își așeze hainele în dulap, să nu uite să se spele pe dinți, pe mâini, să își strângă jucăriile, să nu facă frimituri pe jos, să vorbească cu bunicii la telefon, să asculte de doamnele educatoare, să se joace cu copiii, fără să-i supere, să împartă jucăriile.

Ei hotărăsc când să respecte reguli și când nu. Iar eu, trebuie să găsesc soluții…

Un noian de ”să”, repetați zilnic, de o mie de ori. Și cu toate astea, atitudinea lor este de departea de cea pe care eu mi-o doresc. Nu mă văd, nu mă aud, într-un joc în care parcă ei stabilesc regulile. Ei hotărăsc când să le respecte și când nu. Iar eu, trebuie să găsesc soluții. Variante de rezervă. Să scotocesc în minte cu ce aș putea să-i atrag, cum aș putea să le vorbesc ca să se și conformeze.

Și îi privesc. Și îi văd râzând în timp ce își fac umbrele din hainele cu care au fost îmbrăcați, în loc să le așeze în dulap. În timp ce se stropesc cu apă prin baie, când se spală pe mâini, încercând să imite o furtună pe mare. Și-atunci, alte gânduri îmi vin în minte: oare fac bine că le impun atâtea reguli? Oare le omor imaginația? Pun opreliști creativității, ce dă naștere atâtor lucruri minunate? Sau e musai să aibă o rutină corectă, să respecte, să înțeleagă și să aplice anumite lucruri, pentru ca mai apoi, când vor crește, să le fie mai ușor?

E bine să fii mai cicalitoare sau să-i lași mai liberi pe copii. Eu încă mai cred în bunătate, în respect, în reguli

Există o ordine în toate. Fie că vrem, fie că nu. Un soi de respect pe care trebuie să-l acordăm oamenilor, lucrurilor, și până la urmă, nouă înșine. Pentru mine, să fii un copil educat, înseamnă să respecți măcar o parte din ceea ce îi învăț eu acum. Nu știu cât este de corect. Nu știu dacă exigența mea va duce la ceva bun. Nici măcar nu îmi dau seama cum aș mai fi eu, dacă gura nu mi-ar turui mereu, daca nu i-aș învăța tot timpul, dacă nu aș încerca să le arăt calea pe care eu o consider bună.

Privesc în jur. Iar imaginile pe care le văd intră câteodată puternic în contradicție cu structura ființei mele. Cu modul în care eu am fost crescută. De unde știu însă, că, în anii pe care-i trăim acum, mai este valabil ceea ce am învățat, ceea ce eu am experimentat?

Cum să știu eu că nu-i mai bine sa fii un pic mai cu tupeu, mai băgăcios, mai lipsit de bune maniere? Puțin mai îngâmfat? Cum știu eu dacă modestia pe care vreau să le-o insuflu copiilor mei nu va fi privită de către ceilalți cu ochi ce arată disprețul? Totul este într-o continuă mișcare. Lucrurile se schimbă. Și, câteodată, nimic nu mai pare la fel cum era. Cu toate acestea, eu încă mai cred în bunătate, în respect, în reguli ce pot ajuta enorm în viitor, daca le stăpânești de mic.

E bine să fii mai cicalitoare sau să-i lași mai liberi pe copii? Aleg să merg pe calea mea

Încă mai cred că adevăratele valori nu vor dispărea niciodată. Dar, că pe lângă astea, ei trebuie să știe că există multe alte lucruri. Care pot să-i zăpăcească, să-i bulverseze, să pară că le-au dat lumea peste cap. Care îi pot face să creadă că nu mai știu ce-i bine și ce-i rău. Nu întâmplător, aleg să merg pe calea mea.

Căreia, însă, să-i adaug note de blândețe, de înțelegere, de toleranță. Să continui să fiu exigentă, dar nu exagerată. Să continui să le vorbesc, fără să îi obosesc, iar cuvintele mele să devină asemenea unei reclame proaste, pe care, deși o știi pe dinafară, niciodată nu ai reacționat, cumpărând produsul. Să mă adaptez lumii ăsteia, iar lumea să se adapteze mie. Să investesc tot ce am, ce știu și câteodata ce nu știu în copiii mei. Și-ntr-un final, doar ei să fie cei care să îmi spună dacă am procedat bine!

Vă recomandăm și cartea Parenting cu iubire. Descoperă-ți instinctele de părinte, pe care o puteți cumpăra de AICI

Cartea lui Robin Grille este ca o călătorie ghidată în care te vei redescoperi pe tine-copilul. Te va ajuta, de-a lungul lecturii celor peste 400 de pagini, să-ți deschizi inima și mintea spre schimbare.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()