Vocea ta: E doar în capul nostru sau chiar în ADN?

Lucia Radu-Simota

Roz pentru fetițe și albastru pentru băieți… să fie în ADN?

Sunt o persoana deschisă, tolerantă, dornică să experimentez, şi nu folosesc diferenţieri de gen. Nu am fost mereu aşa. Prima oară când am văzut un bărbat în cămaşă roz, mi s-a părut cel puţin ciudat. Am crescut însă între timp şi am trecut peste aceste stereotipuri pe care am crezut eu că mi le-au insuflat cultura şi mediul în care am crescut, mai precis o familie tradiţional românească în care a domnit patriarhatul.

Când am devenit mamă, lupta cu stereotipurile a fost foarte vehementă

De la jucării la haine, culori şi activităţi, Vlad, primul meu copil a avut acces la orice, fără să i se spună ca este pentru fetiţe sau că băieţii nu plâng şi nu poartă roz, fetele sunt finuţe şi poartă numai fuste etc. Totuşi, băiatul meu a ales maşinile, de fapt orice se află pe roţi, ca primă şi, încă, aproape unică dragoste, de la maşini fizice, la reviste şi cărţi cu şi despre maşini. Alege inclusiv hainele cu imprimeuri cu maşini, acestea sunt amplasate convenabil pentru societatea noastră, pe culori de „băieţi”. Intrat în colectivitate şi-a păstrat preferinţele.

Apoi s-a născut fiica mea. A fost copilul albastru, crescut în multe haine moştenite de la fratele ei, astfel încât lumea o confunda deseori cu un băieţel. Magazinele cele pline de haine în 2 culori, roz şi albastru, mi-au adus în casă haine de „fetiţe”. Totuşi, varietatea de culori şi jucării la care a avut acces (haine de la frate, printre care tronau şi culori precum verde, roşu, portocaliu), alături de modelele feminine din familie avute în copilăria mică (de exemplu eu, mamă care lucrează de acasă, uneori în pijamale, şi foarte comodă la ieşirile în oraş) nu justifică ce s-a întâmplat.

lucia radu simona

Culoarea roz

Mara la nici un an, când abia începuse să meargă, îmi proba deja încălţămintea. Iar din mulţimea de pantofi de la uşă îi lua pe ai mei. Aceste gesturi nu au fost făcute şi de către fratele ei, care nu a avut nici măcar o atracţie către pantofii mei sau ai tatălui – dacă ar fi să ne gândim că ei identifică diferenţele de gen şi copiază modelul aferent (aşa cum spun psihologii).

Următoarea descoperire a fost culoarea roz, care a fost de îndată, şi încă este, cerută în mod obsesiv, apoi floricele, buline, fundiţe, volane.

Apoi a prins o jucărie cu mânere şi a amplasat-o elegant pe post de geantă – gest pe care nu l-a văzut la mine.

A început să îmi împrumute constant, continuu brăţările, pe care le pune uneori şi pe gleznă – recunosc şi mie îmi plac accesoriile de picior, dar ea nu a avut ocazia să vadă asta la mine, decât mai târziu.

Apoi a descoperit rochiţele. Şi de aici s-a rupt filmul pentru că purtăm în fiecare zi conversaţia legată de vremea de afară şi dacă avem sau nu „chiţă” [rochiţă] eventual „loz cu pine” [roz cu buline], până la nivelul la care îşi îmbrăţişează rochiile când le vede la uscat şi ar dormi cu ele în braţe.

Suntem responsabili pentru aceste stereotipuri pe care le injectăm copiilor zilnic?

La primul copil, am crezut că a fost parţial coincindenţă, parţial influenţa tatălui, ceea ce a justificat alegerea maşinilor şi a pasiunii către roţi şi motorizări. Eram atunci ferm convinsă că noi adulţii cumpărători de roz şi păpuşi, respectiv albastru şi maşini şi deci suntem responsabili pentru aceste stereotipuri pe care le injectăm copiilor zilnic în doză mai mare sau mai mică, alături de conspiraţia producătorilor de haine, jucării şi alte acareturi.

După experienţa cu cel de-al doilea copil, mi se demonstrează o teorie despre care tot aflu în ultima vreme, şi anume faptul că celulele noastre au memorie, din moşi strămoşi. Există studii care spun că genele noastre reflectă tot trecutul nostru, iar dacă stau bine să mă gândesc mama mea, de exemplu, a fost foarte cochetă în tinereţe, numai fuste, tocuri şi eleganţă.

Din nefericire, nu pot căuta foarte mult în trecut pentru a vedea ce le-am transmis copiilor, din acest punct de vedere, însă cu siguranţă eu am devenit deja mai tolerantă şi faţă de industria produselor pentru copii, şi faţă de părinţii care perpetuează aceste modele, întrucât îmi dau seama că nu este neapărat o conspiraţie mondială, ci poate fi o nevoie genetică.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa