Câteodată ne vine greu să spunem ”Iartă-mă!”…
Pentru că Vlad spunea în fiecare seară că vrea la mare, „la apă male” şi pentru că încă nu e timpul nostru de mers în concediu, am hotărât să mergem la bazin. Bălăceală, relaxare, clorul inhalat corespunzător, toate bune şi frumoase.
Am fost uimită de cât a progresat Eva, mulţumită orelor de înot; este în stare să înoate câţiva metri fără niciun echipament sau ajutor, să se arunce neînfricată în bazin. Deşi am fost la piscina respectivă de zeci de ori, toboganele au trecut neobservate de cǎtre copiii mei. Pânǎ acum, când Eva a insistat să o las pe tobogan, iar eu am refuzat: i-am zis că poate data viitoare. Nu voiam să o las din cauza experienţelor mele anterioare cu toboganele: pe cel închis, ca un tunel, îmi făcusem coatele franjuri încercând să frânez violent alunecarea ce mi se părea necontrolată; cred că mai curând întunericul din tunel decât panta îmi alimentaseră frica.
Copiii, victimele experiențelor mele ratate
Aşadar, experiența mea nefericită mă îndemna să refuz vehement dorinţa fiicǎ-mii de a încerca şi nici măcar nu era vorba de toboganul-tunel, ci de unul deschis şi cu o pantă mai mică. Mă gândeam că încă nu ştie să înoate suficient de bine când ajunge în bazin; că rămâne blocată pe traseu şi vin alţii peste ea, că alunecă şi sare spectaculos peste margini. Aşadar, aveam în minte câteva scenarii de filme horror. M-am oprit din croşetatul ideilor pentru că nu mi le mai auzeam din cauza insistenţelor Evei:
– Hai, mamǎ, lasă-mă o dată pe tobogan! Numai o dată şi după aia nu mai vreau nimic! Sigur e foarte distractiv!
Brusc am schimbat gândurile: aveam deja un plan cum să se desfăşoare tura de tobogan: eu voi urca până în vârful lui, împreună cu Eva, îi voi spune regulile de utilizare (să se aşeze, să păstreze distanţa faţă de ceilalţi), iar tatăl şi fratele ei o vor aştepta în bazin să o „culeagă” după aterizare. Totul a decurs conform planului, niciun incident, am urmărit-o cu emoţie cum se duce la vale, iar Evei i-a plăcut atât de mult încât a insistat să mai facă o tură. Atunci am hotărât:
– Eva, de data asta mă dau şi eu după tine în tobogan!
Am lăsat papucii la baza scărilor, premeditând acţiunea; am urcat, timp în care îi spuneam Evei că vreau să fiu şi eu curajoasă, iar ea mă asigura că îmi va plǎcea. Am ajuns în vârful toboganului, lumina semaforului s-a făcut verde, Eva a „plecaaat!” M-am aşezat, aşteptând să se facă verde pentru mine; în spate erau deja vreo cinci persoane la coadǎ. Verde! Verde! Nu eram în stare să dau comandă corpului să facă ceea ce aş fi vrut: nemernicul de trup nu asculta de vocea nebuniei; dacă-i mută, de ce ar fi ascultat-o?! Verde: vedeam culoarea şi trăiam senzaţia pe care o ai atunci când intri cu viteză în apă şi îţi nǎvǎleşte apa pe nas de o simţi în cerul gurii.
M-am ridicat şi am zis: „Eu nu pot să fac asta!”
Am coborât scările; familia mă aştepta în bazin, la recuperare; se uitau lung la mine pentru că am venit de unde am plecat. Este atât de ruşinos să spui copilului: „Îmi pare rău, nu am avut curaj să fac ceea ce tu ai făcut!” Când i-am zis-o Evei mă gândeam că e mai bine decât să îi fi zis „Îmi pare rău, dar nu te las să o faci!”
Poţi să îţi repeţi de un milion de ori că nu vei impune copilului ce chiloţi să îşi pună dimineaţă, ce partener de viaţă să îşi aleagă, ce şcoli să urmeze, dar inconştient îl împiedici să aibă experienţe proprii, confundându-le cu ale tale. Nu poţi controla gândul că tu eşti tu, eşecul tău e al tău iar progenitura are nevoi, libertate, personalitate. Poate să greşească, să plângă şi să sufere dar nu îţi va reproşa că nu a avut ocazia să le facă.
Deci, iartă-mă, copilă! Sunt situaţii când sunt împietrită şi nu sunt destul de „nebună” să decid nici pentru mine. Ştiu că nu mi-ai zice niciodată că sunt laşă, m-ai încuraja, aşa cum în mod normal şi eu îţi zic: „Nu spune că nu poţi, spune că nu vrei! Încearcă!” Ȋți aminteşti când eram amândouǎ în “Big Thunder Mountain” din Disneyland și tot traseul ți-am repetat, ținându-te în brațe: “Mama e cu tine, nu vei pǎți nimic! Deschide ochii şi fǎ-ți curaj sǎ privești!” N-ai râs acum de mine, nu m-ai descurajat, mi-ai zis doar: “Nu-i nimic, mama, data vitoare!”
Atât de mult iubesc aripile copiilor mei! Nu vreau să le ciuntesc, dar văd că pot să le împrumut când ale mele nu se mai deschid. Pare că aș vrea să mă folosesc de ce-i mai bun din urmaşii mei, dar nu e limitat ce au de oferit, e perpetuum mobile: de la mine spre ei, apoi iar spre mine… Iartă-mă, copilă! Şi, până data viitoare la bazin, îmi adun încrederea să vin după tine pe tobogan! Dacă ar fi vorba doar de bazin…
