Anul trecut pe vremea aceasta eram ca un paramedic solicitat simultan la două intervenții. În dormitorul nr. 1, pacientul de 1 an, iar în dormitorul nr. 2, pacientul de 3 ani. De cum se lăsa seara, făceam ture între cele două camere, ba pentru aerosoli, ba pentru antitermice, ba pentru ceaiuri, ba pentru ”vreau în brațe”, ba din disperare, pur și simplu, pentru a vedea care cum mai respiră, care arde, pe care îl doare gâtul, care se îneacă cu muci.
Era primul an de mers la grădiniță pentru copilul cel mare și prima mare luptă cu virozele, soldată cu spitalizare pentru pneumonie și victime colaterale (copilul cel mic, care prelua totul de la cel mare).
În anul cu pricina, de cum a început toamna și până a venit primăvara, am ținut-o într-o horă a virozelor. Mi se părea incredibil, mai ales că totul se înmulțea cu doi. Pe lângă suferința copiilor, noi, adulții, ajunsesem ca doi zombi. Încercănați, nervoși, nedormiți și, evident, virusați.
Suntem acum în al doilea an de colectivitate. Nu vreau să zic hop până nu am sărit pârleazul, dar, deja, raportându-ne la aceeași lună din anul trecut, lucrurile merg infinit mai bine. Fie s-au mai călit copiii, fie sistemul lor imunitar răspunde deja mai bine, fie îi ajută siropul pentru imunitate pe care au început să îl ia. Probabil din fiecare câte puțin. Au trecut până acum printr-o viroză ușoară, pe care au învins-o amândoi după câteva zile, iar singurul semn ce ne ține în permanență în gardă sunt mucii. Muuulți, parcă infiniți, de toate culorile și consistențele posibile.
După experiența de anul trecut, când mucozitățile au coborât la plămâni, anul acesta îi duc la pediatru mai des, să-i asculte. Prefer să-i plimb degeaba și îmi golesc portofelul mai mult decât aș vrea, dar să nu mai trec prin experiența trecută. Și tot ca măsură suplimentară, folosesc siropul.
În plus, am schimbat grădinița cu un centru educațional care părea mai potrivit pentru copil și am dat peste părinți puțin mai responsabili și mai bine organizați, care reușesc să își țină acasă pentru câteva zile micuțul bolnav. Să nu credeți că doar cei sănătoși tun ajung la centru! Nu, ar fi imposibil în această perioadă! E suficient însă că rămân acasă cei în mod evident contagioși. În fiecare zi când merg să îmi iau copilul acasă aud copii tușind încă din capătul străzii. Cum încep să iasă, care mai de care are nasul împodobit cu muci- lumânărele. Nici nu apucă bine părinții să scoată șervețelul, că rezolvă ei cu mâneca.
Dar zilnic, pe grupul grădiniței, cel puțin un părinte anunță că-și ține micuțul acasă din cauza stării febrile. Asta s-a convenit încă de la început: îi ducem cu muci și tuse reziduală, nu-i ducem cu febră sau apatici (acesta fiind semn că se complică lucrurile). Până acum, părinții au reușit să se organizeze în așa fel încât să respecte regulile pe care singuri le-au stabilit (la rugămintea conducerii centrului educațional pe care îl frecventează copiii), iar acest lucru se pare că a ajutat.
Dincolo de modul în care fiecare decidem să ne protejăm copiii acasă, să îi imunizăm și să îi tratăm când e cazul, am observat că și protecția de grup e extrem de importantă. Degeaba caut eu cele mai bune soluții pentru imunitate și cele mai eficiente tratamente, dacă copilul stă zilnic nas în nas cu un coleg virusat pe care părinții nu l-au putut ține acasă.
Părinților de copii mici, aflați în primul an de colectivitate, le spun doar atât: la anul va fi mai bine! Cheia succesului este să ajutați organismul să lupte cu micii monstruleți și să aveți norocul unui colectiv de părinți responsabili și descurcăreți în situații limită.
