Vocea ta: Mama lui Chuck Norris

vacanta

Sunt mama lui Chuck Norris, dar până acum n-am știut

Copiilor mei le place să se joace acoperindu-și capul cu pilota sau cearșaful; li se pare amuzant să sară prin pat unul după altul fugărindu-se.

Într-o sâmbătă dimineața, același joc, însă finalul neașteptat; cel puțin de ei, pentru că eu în repetate rânduri le-am spus că se pot lovi. Vlad și-a spart capul de marginea patului. L-am luat  în brațe, l-am liniștit, i-am oprit sângerarea și am sunat la Urgențe. Este ciudat când ai telefonul în mână și formezi pentru prima dată 112. Mă întrebam dacă e numărul corect. Sunt panicoasǎ, dar în punctele culminante reușesc să decid păstrându-mi calmul; dacă aș fi considerat că pot să îl oblojesc eu, o făceam, însă îi vedeam carnea deasupra sprâncenei, clar nu era de competența mea.

“Eu spat capu’!”

A urmat mersul cu ambulanța la Spitalul de Copii, investigații și cusătura. Vlad a fost foarte calm, chiar pe holurile Spitalului începuse să alerge în jurul unui stâlp până când chirurgul l-a întins și i-a cusut rana. Eram în stare să îi promit Luna, să îi povestesc orice l-ar fi calmat; tot îi repetam că îi cumpăr înghețată imediat ce plecăm de acolo. Eu reușesc să îmi țin sub control frica de injecții de exemplu, gândindu-mă cǎ merg prin iarbă cu tălpile goale; pur și simplu îmi spun că exist dar în altă parte. Însă, la cei trei ani ai lui, Vlad este încă prea mic pentru a-i expune ditamai teoria și, în plus, este fanul înghețatei. Toți oamenii de la Urgență au fost foarte amabili, corecți, umani. Am simțit că sunt cu copilul acolo unde trebuie și pe mâinile cui trebuie.

Pentru ce rană avea deasupra ochiului, consider că a fost foarte brav. După ce avea bandajul la ochi atunci când se întâlnea cu cineva se ducea și-i spunea “Eu spat capu’!” ca și cum ar fi câștigat un trofeu. L-am întrebat dacă a durut, iar el zicea, am să și traduc din limba lui: “La doctor ustură!”- când te coase, știu și eu asta.

“Pe hârtia de la UPU scrie să veniți peste 2 zile!”

A trecut o zi, au trecut două -am mai schimbat bandajul, am mai dat cu dezinfectant – despre care fiu-miu zicea din cauza culorii că e ciocolată (betadina e maro); au trecut nouă zile și a venit timpul, așa cum ne-a precizat chirurgul, să mergem să scoatem firul.

După ce am stat două ore în fața ușii cabinetului “Chirurgie” din Policlinicǎ pentru că nu era încă timpul ca un doctor să preia pacienții cu fire, vreme în care am asistat, pe modul “audio” – cu plânsete de copii îndurerați – la vreo 5 schimbări de ghipsuri; sala de așteptare s-a umplut de adulți și copii; nervozitate, agitație, oameni luați la rând în cabinet câteodată în funcție de gravitate, altădată preferențial, a venit și rândul lui Vlad. Însă lui i-a refuzat asistenta scoaterea firelor din două motive: unul fals – “Pe hârtia de la UPU scrie să veniți peste 2 zile!” – cel mai probabil femeia nici nu știa în ce zi a lunii este pentru că 22 scria în calendar și tot așa pe hârtia pe care o avea în mânǎ; iar al doilea motiv, nu vreau să spun incredibil, pentru că trăim într-o lume a hârțoagelor inutile, dar frustrant: “Nu aveți trimitere de la doctorul de familie!”.

E bine că avem carduri inutile de sǎnǎtate

Așadar, vorbim despre un voalat “Astăzi, oricare ar fi ziua din calendar, NU avem chef și timp să rezolvăm toate cazurile, triem!” A fi putut să zică asta, aș fi considerat-o mai onestă decât pentru scuza că ar face o ilegalitate pentru o hârtie lipsă. Logica pentru care ți-ar trebui o hârtie de la doctorul de familie nu o cunosc, atâta timp cât: copiii sunt asigurați, nu au nevoie de dovezi că și-au plătit dările; copilul nu a fost diagnosticat de doctorul de familie ca fiind bolnav; de ce ar fi trebuit ca acesta să își dea acordul ca un chirurg să scoată UN fir? N-am înțeles și apoi nici nu am mai căutat justificări, pentru că evident, “Așa trebe’!” E bine că avem carduri inutile de sǎnǎtate, dar nu un sistem informatic ieftin, bun și rapid de trimis hârțoage cereri sau notificari între cadrele medicale. Internetul există!

Am plecat de la Policlinica de copii: Vlad nerezolvat, soțul nervos – asta chiar se întâmplă rar, iar eu agitatǎ – prietenii ar zice o stare normalǎ pentru mine. Am sunat la un “Sistem medical privat” din Brașov, unde plătim pentru copii carduri – abonament. Ghilimelele le-am folosit pentru că “sistem”, prin definiție, e ceva care funcționează, nefiind cazul aici. Nu s-a găsit un chirurg disponibil decât peste o săptămânǎ; am sunat la o Clinică privată: nici acolo nu se scot fire; probabil acolo ești binevenit doar dacă ai muci; poate și cu febră, dar nu prea mare pentru că atunci te trimit la Spitalul de Stat. Am început să plâng, o soluție binevenită atunci când pe toate celelalte le consider epuizate: în tot Brașovul nu am găsit pe CINEVA, UNDEVA cu bani sau fără bani să scoată firul copilului.

Ia firul de unde nu-i!

Calea pe care o urmezi, nu pentru că e cea mai simplă, ci pentru că alta nu mai ai: cineva care știe pe cineva, care știe pe un cadru medical care poate să facă o astfel de intervenție. Și totul deodată a devenit senin și clar: Vlad urma să aibă problema rezolvată, iar noi, părinții, să ne găsim liniștea. În fața doamnei salvatoare îl rugăm pe ghemotocul neastâmpărat să ne lase să îi dăm plasturele jos. Evident, am păcătuit din nou și i-am promis înghețată; cu gândul la ea a acceptat. Și ce să vezi?! Ia firul de unde nu-i! O dungă rozalie fără nimic legat în juru-i.

Ața nenorocită parcă nici nu existase vreodată. Cel mai probabil se topise, deși în urmă cu două zile era acolo; nu îi schimbasem bandajul în seara de dinainte pentru că deja se iritase de la lipiciul de pe plasture. Mă gândeam la instrucțiunea fermă a doctorului chirurg să mergem să scoatem firul în data de “X”, ora “Y” și multe zile m-am gândit că Vlad și-a scos singur firul. Însă m-am lămurit că nu avea cum să facă asta, oricât sânge rece ar fi avut.

Când îți repeți că îți faci griji aiurea pentru o problemă nu reușești mereu să gestionezi, pentru că te frămânți și o vrei rezolvată. Dar în cazul ăsta chiar ne-am agitat pentru o grijă reală și totuși inexistentă. De obicei când pleci de acasă verifici: ai cheile, actele? Cum de nu ne-am gândit să verificǎm dacă mai e firul? De ce am fi fǎcut-o? Oamenii normali știu că nicio problemă nu se rezolvă de la sine, fără să faci ceva să o îndrepți!

De câte ori voi remarca mica cicatrice, o să îmi amintesc de curajosul Vlad. Deși am simțit în 9 zile că am îmbătrânit cu 9 luni, sunt convinsă că din partea lui e doar începutul.

P.S. Titlul articolului este dat de replica unuia dintre finii noștri: “Ești mama lui Chuck Norris, dar până azi nu o știai!”

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație