Zilele de naștere ale copiilor, mai ceva ca nunțile. ”La ziua mea veneau vecinii, jucam Macao și beam suc de la TEC”

Ionela Gavriliu

„Nu ne putem vedea weekend-ul ăsta, are fii-mea petrecere. Și sâmbătă, și duminică. Și cred că toată luna e ocupată, să verific agenda. Da, mâine e ziua lui David, apoi e Mara, care a fost la ziua ei, și-apoi sunt colegii de grădi. Nu, e imposibil să ieșim în parc împreună.”

De când au devenit zilele de naștere ale copiilor mai ceva ca nunțile? E drept, copiii nu cred că se plâng din cauza asta, dar bieții părinți cu ce-au greșit? Că a devenit o obligație, o demonstrează întreg protocolul: se trimit invitații, se confirmă, se duce darul. Sărbătoritul e dator să dea de mâncat și de băut, la părinți și la copii dacă îi ține buzunarul pe mami și pe tati. Dacă nu, ăia mici mănâncă meniuri sofisticate, în timp ce ăia mari înghit în sec în rezervația destinată lor la locul de joacă. Dacă printre invitați nu se strecoară cel puțin o zână sau o trupă care pictează copiii pe față în prințese și spidermeni, petrecerea e un eșec. Nu ai nimic din filmul “Frozen”, nicio Elsa, niciun Olaf, nu exiști.

Un haos controlat

Tortul de marțipan poate să aibă și etaj, iar de personalizat trebuie personalizat după preferința copilului. Oricum, entuziasmul celor mici față de opera de artă nu durează mai mult de două secunde, după care Mickey din vârful tortului rămâne fără cap, prințesele sunt lăsate fără mâini și fără pantofi. Când se cântă “La mulți ani!”, copiii sunt puțin debusolați, nici nu mai știu de ce s-au adunat aici și care e motivul distracției.

În boxe e musai să urle trupa Zurli sau cele câteva melodii pentru copii dintr-un playist românesc ce învârte aceleași melodii. Haosul e oarecum controlat, se mai aude câte un icnet, o bușitură urmată de un plânset sau vreun pârâcios care dă fuga la mama să spună că Luca l-a împins sau că Sofia nu se joacă și cu ea.

Ce e mult strică

După un număr relativ mic de astfel de evenimente, îți dai seama că ce-i mult strică. Ca și nunțile, petrecerile pentru copii ajung să semene între ele, așa că la un moment dat apare o rutină a distracției, iar cuvântul “petrecere” își pierde orice sens.

După trei-patru ore de mișcare browniană, îi vezi pe pitici cum cad pe frontul distracției: unii moțăie în piscina cu bile, alții se urcă împleticit pe tobogan de-a ‘ndoaselea. Sărbătoritul sau sărbătorita are un tantrum că trupa închiriată a plecat și voia să facă o poză cu Cenușăreasa sau cu locomotiva Thomas. Gata, mâine o luăm de la capăt cu alt sărbătorit și weekend-ul e gata!

Nu e vina mea că am crescut în epoca dozatoarelor TEC

Știu că nu există niciun termen de comparație, dar nu pot să nu mă gândesc la zilele mele de naștere din copilărie. Da, eram printre copiii norocoși cărora părinții le mai făceau “ziua”. Veneau prietenii și vecinii din bloc, îmbrăcați în cămășuțe și cu șosete curate. Veneau și chemați, și nechemați, că eram populară și petrecerile erau rare. Îmi aduceau, de obicei, cărți, mănuși și fulare (dezavantajul de a fi născută iarna), ciocolată și ce mai aveau prin casă. La 12 ani, de exemplu, am primit trei exemplare din cartea Alladin și lampa fermecată, cred că fusese ofertă la librărie. Ne îmbuibam cu sucuri în diferite culori, nu e vina mea că am crescut în epoca dozatoarelor TEC și cred că am adunat atâta aspartam în noi de o să ne găsească arheologii intacți peste 300 de ani, ca pe Tutankamon.

Pe masa din sufragerie mama punea platouri cu ouă umplute și sandvișuri mici cu salam și cașcaval. Nu prea le dădea nimeni atenție, toți așteptam prăjiturile, tortul, dulcele. Vedeta petrecerii nu eram eu care făceam niște ani, ci tortul făcut de vecina. Pe el scrisese mama cu cremă de ciocolată turnată dintr-o pungă spart la colț: “La mulți ani!” Ne băgam degetele în frișcă și ni se părea că e cel mai bun lucru din lume. Ne jucam telefonul fără fir, Marocco, Nu te supăra, frate, cărți sau vorbeam și ne “ceream prietenia”.

Muzică punea tata la “combină” și zău dacă îmi mai amintesc ce ascultam. Cred că mult Michael Jackson, că era soră-mea mare fan.

Unde voiam să ajung? Că e bine să ne sărbătorim copiii, dar să nu facem din asta o povară, un program strict și o alternativă comodă în lipsă de alte activități la sfârșit de săptămână. Și, mai ales, să nu lăsăm să devină o obligație sau o banalitate un moment atât de frumos.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa