Frica de a nu-ți traumatiza copilul. „Plângeam seara și îmi juram că a doua zi nu mai greșesc”

Gabriela Maalouf

Unde întorc capul, în ultima perioadă, aud părinți cu aceeași frică – de a nu-și traumatiza copilul…Și o înțeleg bine, căci am jucat și eu în episodul acela, până mi-am dat demisia cu eleganță. Pe de altă parte, mă bucură să văd o generație pornită pe iubire, emoție, empatie, compasiune, dornică să crească copii iubiți, doriți, feriți de traumele copilăriei lor.

Întorcându-mă la ei, mi-e greu să nu simt compasiune față de tumultul sufletesc pe care îl încearcă, pentru că lor le este greu, se lasă pierduți, uitați și nu mai înțeleg de ce se simt tensionați când, de fapt, ei fac atâta bine și poartă atâta grijă.

Păi e cam greu să nu fii tensionat când porți o grijă, când nu reușești să transformi grija în alegere conștientă și responsabilă, când orice fărâmă scăpată greșit te duce cu gândul la posibilitatea traumatizării unui suflețel.

Și te frămînți și te perpelești dacă o fi bine să spui NU copilului, să pui vreodată limite, să definești libertatea, oare să-l mai duci la școală, la bunici, la vecini? Și te lași copleșit de ceva ce nu-ți aparține, ce nu-ți stă nici măcar în putere și plângi la ușa perfecțiunii ce în veci nu se va deschide.

Când am jucat și eu în episodul acela, plângeam seară de seară, pe scări, după ce culcam copilul și îmi juram că ziua următoare nu mai greșesc și apoi mă puneam pe bocit amarnic că sigur am traumatizat copilul si nu mai fac om din el și pot să-mi îndes jurămintele în ce locuri găsesc eu disponibile, că degeaba mă mai străduiesc, e oricum prea târziu.

Trebuie să fii tu curat

Apoi am început formările în arta consilierii, am început să lucrez cu părinții și am învățat că lucrurile nu stau chiar așa de rău pe cum credeam, dar ce mi-a demonstrat de-abinelea că mă înșelam teribil a fost momentul în care am început formarea în psihoterapie. Ca să poți face psihoterapie cu alții, trebuie sa fii tu curat, pe cât de mult posibil, așa că toată lumea se dezbrăca de traume, surprinzător sau nu, din copilărie, cele mai multe. Stăteam acolo și vedeam oameni care vărsau multă durere, înmagazinată în copilărie. Cu toate astea, nu înțelegeam de ce eu, trecând prin mai toate situațiile lor, nu rămăsesem traumatizată.

A fost momentul în care am unit cunoașterea, informația învățată cu istoria mea personală si nu a mai dat cu virgulă. Am realizat că eu am avut parte mereu de ”poduri interpersonale” reparate, de aproape fiecare dată. Adică? După fiecare traumă suferită – fie că fusesem certată sau văzusem agresiuni, violență din familia mea, probleme la școală, neîmpliniri în iubire – a existat acel cineva cald, iubitor care să repare ”podul” meu stricat. Practic, orice emoție, trăire ce conduce la durere, frică, rușine, ce ar putea conduce la o traumă poate fi vindecat dacă avem disponibilitatea să reparăm.

Așadar, este minunat că vrem binele copiilor noștri.

Este un concept ce trebuie păstrat, dar ajustat atunci când alergăm după perfecțiune, precum câinii după iepure, în concursuri. Avem nevoie să ne dăm voie să acceptăm că vom greși, la un moment dat, că ai noștri micuți ne vor vedea supărați, triști, obosiți, nervoși. Apoi, ne este necesară diponibilitatea de a repara, când am greșit sau când lucrurile nu ne-au mai stat în putere.

Singura șansă de a ne traumatiza copiii este momentul în care nu mai ascultăm, nu mai auzim, nu mai avem deschiderea de a accepta că am greșit și dorința de a netezi la loc suflețelul acela mic, în care s-a produs ruptura.

Să punem limite cu grijă și compasiune! Să dăm valoare libertății, nu libertate neasumată! Iar atunci când nu ne iese, să strigăm cu mândrie că iubirea noastră poate vindeca!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa