Momente cu fiica mea, câteva, dragi mie…
de fapt toate sunt, dar astea sunt top of the list:
Când doarme și visează.
Atunci când zâmbește în somn este ca la spectacol. Este așa funny. De fapt, începe așa: respiră rapid, parcă supărată, după care începe cu un zâmbet scurt, urmează unul la fel, apoi zâmbește larg și menține zâmbetul…și se întoarce cu spatele. Eu și soțul meu vânăm momentele astea. Sunt ca o gură cu ceva licoare care te îmbată instant. Râzi cu mâna la gură, să nu o trezești, și ori pleci la treburi casnice fericit, ori adormi liniștit. Toate greutățile zilei ce a trecut sau se prefigurează sunt dispărute. Cu un zâmbet nu se face primăvară, clar, se face liniște în tine și simți cum prinzi puteri. Să fii m-a-m-i și nu te pierzi în mămicia aceea care te împovărează din când în când.
Când ne jucăm cu forme, cuburi, și nu se potrivesc din prima.
Se încruntă, deschide gurița, scoate limba, nu iese, pac o aruncă cât colo. Și râde. Mă ia de deget și hai. Dacă reușește aplaudă. Om mic ce e ea, îți vine să o mănânci. Câte conexiuni în capul lor, dacă ar fi vizibile ar fi ca un ghem mare roșu.
Când doarme pe mine.
Sunt patul ideal, se pare. Ce saltea, ce protecție specială non alergică pentru bebei, pafff. Mama, da. Mai sunt și pe post de leagăn, copac și scaun, și mai găsește ea ceva în care să mă transpun. Multitasking scrie pe mine. Îmi aduce aminte de un interviu pentru un job de acum cativa ani. Răspunsul de atunci era minciună pe lângă ce pot face acum.
Când vine tatăl ei acasă.
Sunt ca și cum n-aș fi. Ce eram mai sus, nu mai sunt. Este momentul la care sunt spectator. And show must go on cu baia, nani, țiți, și skillsurile mele intră din nou in grațiile prințesei.
Când stăm la masă.
Este momentul când nu îi este foame, tot timmpul! Dacă îmi mai povestește careva despre cum nu mănâncă copilul, îi arăt eu lui. Fără violentă, evident, îi arăt că se înșeală. Mănâncă și mândră mea, dar cu gur altuia, parcă.
Când face măi -măi ( mângâie) e ceva fleoșc-fleoșc, un pic pălmuit, după care te zoiește cu pupici.
Lucrăm la mișcările line, fără grabă. Soțul meu spune că îmi seamănă. Eu sunt apucata familiei și, evident, Loli a moștenit această calitate…de a nu fi foarte duioasă când mângâie. Mai nou iubește toate jucăriile, le strânge la piept și apleacă capul. De la cine știe oare îmbrățișarea asta dulce?
Când se strâmbă fie că îi vine soarele pe față, fie adie vântul.
E simpatică tare. La început avea câțiva dinți (era ca un iepuraș) acu are aproape gura plină de dinți și mi se pare că întrevăd grimasa de fetiță mare, cea de bebe dispare. Nu pot descrie sentimentul, parcă vezi un pic din viitor.
Când repetă înainte de culcare.
În jijama, din mijlocul patului, când eu credeam că în următoarea secundă se culcă: pa-pa (nu l-ar fi zis toată ziua, noaptea e potrivită:))), aplauzele (bate din palme, cu gura până la urechi), arătatul cu degetul plus toate onomatopeele și cuvintele din dexul ei personal.
Ce face mândra acum?
Doarme liniștită pe salteaua favorită (cine o fi?).
Mă bucur de fiecare moment cu fiica mea. Și nu sunt toate ca din filme. Mă bucur că este a mea și soțului meu și că avem momente despre care să povestim. Cu toții avem, clar. Nu trag nici o concluzie. Să le purtați, momentele, precum mărgelele preferate.
