Limitele care ne fac viața ușoară
Cât de ușor (sau nu) învață un copil să stea în fund, să se târască, să se ridice dacă își petrece tot timpul la orizontală în pat? Cu ce încredere începe să meargă dacă ne panicăm vizibil și zgomotos când cade? Cum va ști să urce și să coboare scările dacă nu îl lăsăm să experimenteze și îl purtăm mereu în brațe? Cum va putea să vorbească dacă îi spunem tot timpul, atunci când scoate diferite zgomote, să tacă fiindcă deranjează pe cineva? Când va mânca singur dacă noi vom insista să îi hrănim, ca nu cumva să se murdărească? Cum va învăța tot ce e de învățat în viață dacă nu va fi lăsat? Posibil să o facă la un moment dat, mai cu greu și teamă și neîncredere.
Copiii vor și sunt pregătiți să facă multe. Noi suntem cei care ne temem…
Sigur, copiii au nevoie să le fim ghizi și să îi păzim de pericole, numai că uneori ne luăm munca atât de „în serios”, încât uităm că ei cresc după o zi pe alta și că pot face multe dacă le arătăm și stăm lângă ei până se asigură și, mai ales, ne asigurăm că sunt în siguranță. De altfel, de cele mai multe ori, ei vor și sunt pregătiți să facă multe. Noi suntem cei care ne temem.
Noi îi limităm. David a început diversificarea pe modelul tradițional – pasat și supe. Citisem despre autodiversificare și îmi suna practic și natural, dar mi-a fost frică. Mie! Când fratele meu avea cam 3 ani, s-a înecat cu o bucată de pâine care i-a rămas lipită pe cerul gurii. Mama nu reușea să o scoată, el se invinetise la față, eu eram statuie. Noroc cu unchiul meu care, nu-mi amintesc cum, l-a salvat.
Dar David nu era fratele meu și nu l-am diversificat cu pâine. El băga mâna curios în castron, era tare încântat când putea mânca ceva singur. Când avea 8 luni, am prins curaj. Eu! Nu i-am mai pasat ciorba, i-am dat bucăți fierte în mână, îi găteam tăiat cubulețe, îi pisam uneori cu furculița și întotdeauna îi ofeream o linguriță să mănânce singur. La final de masă, încă schimb copilul de la piele și spăl prin jurul lui. Dar este fericit că experimentează și asta contează mai mult.
Să ne lăsăm copiii să se dezvolte în direcția pentru care sunt ei pregătiți
V-am dat doar un exemplu din ce-am trăit noi. Sunt convinsă că aveți și voi poveștile voastre. Tocmai asta vreau să spun, că temerile, patimirile noastre și gândurile că ”oare ce o să se întâmple?”, ne determină câteodată să nu ne lăsăm copiii să se dezvolte în direcția pentru care sunt ei pregătiți.
Poate că unii recuperează, poate că alții nu sunt oricum prea viteji, dar măcar să îi lăsăm pe ei să ne arate asta. Iar apoi când cresc, așa repede cum o fac mereu, să nu cădem în capcana cealaltă de a nu-i învață să facă patul, să-si pună budigăii la spălat, să strângă masa, pentru că e mama să o facă pentru ei. Mama nu va fi tot timpul și, chiar dacă va fi, nu anulează responsabilitățile fiecăruia de a strânge în urma lui. Să nu uităm că de fapt îi formăm pentru viață.
Lăsați copiii să se bucure de tot ce pot face
Unchiul meu, care are acum 40 de ani plus, deci născut în alte timpuri, a avut un handicap la picior. A fost crescut departe de casă, într-un cămin specializat, fiindcă așa era procedura atunci, cred. În vacanțele de vară, venea acasă. Niciodată nu era pus să facă ceva, nici măcar să spele o farfurie, fiindcă nu avea o bună stabilitate a mâinilor. Nici acum nu are, dar nici șanse să își revină nu a primit. E adevărat că nu l-a ajutat nici vremea în care s-a născut, într-o familie săracă cu încă trei guri de hrănit.
În ziua de azi sunt, cred eu, mai multe soluții și, sigur, mai mult acces la informații. Ideea e că unchiul meu, e însurat de un an și încă nu știe/poate/vrea/nu e lăsat să încălzească mâncarea, să își facă patul, să își spele farfuria, să se bărbierească singur. Încă locuiește și cu mama lui, bunica mea, care mi-aș dori să fie nemuritoare, dar mă îndoiesc.
Da, acesta este oarecum un caz extrem, dar unul real și dacă tot suntem norocoși că avem copii sănătoși, atunci haideti să îi lăsăm să se bucure de tot ce pot face.
