Vocea ta: Nu mai face ”orice” pentru copilul tău

Gabriela Dumașca

Dacă faci orice pentru copilul tău, s-ar putea să îi faci mai mult rău decât bine

„Eu nu ştiu ce să mă mai fac cu copilul ăsta al meu! Nu se descurcă singur deloc! Nimic, da’ nimic nu face singur! Tre’ să stau după el la orice pas…”

Auzim asta des în jurul nostru şi încerc să-mi explic ce se ascunde în spatele acestor vorbe.

În primul rând, cred că una dintre explicaţii ar fi aceea că le înlesnim căile încercând să le uşurăm „povara”: legăm şireturi până la zece ani, îi îmbrăcăm până la şapte ani, facem compunerile pentru ei şi desenele date ca temă,  îi hrănim cu lingura până la cinci ani, la facem paturile până se mută de acasă, îi învăţăm „pun’-te masă, scoal’-te masă”, le ducem noi ghiozdanul (excepţie fac aici situaţiile frecvente, din păcate, în care ghiozdanul e nefiresc de greu pentru un copil de 8 ani).

În viaţa reală binele nu învinge întotdeauna

Încercăm să-i ferim de colegii mai mari, care sunt întotdeauna, mai obraznici şi care ne întinează copilul nostru cuminte şi pur ca un îngeraş. Nu-i putem creşte în lumea basmelor, în viaţa reală binele nu învinge întotdeauna, nu-i putem izola de tot răul din lume, de înjurăturile de pe toate gardurile, de „golanii” din fiecare grup, de goliciunea de pe toate posturile TV sau de pe la toate chioşcurile de ziare. Ceea ce e rău, interzis, exercită în fiecare o fascinaţie firească. Ar fi de dorit să-i învăţăm să discearnă între bine şi rău. E o luptă mai grea decât demersul facil de a nu-l mai lăsa să se joace cu X-ulescu, dar rezultatele sunt eficiente pe termen lung.

Traseul lor prin grădiniţă şi apoi prin şcoală este presărat cu tot felul de „atenţii” oferite cadrului didactic despre care noi sperăm că îi vor asigura odorului un loc mai în faţă, o poziţie privilegiată faţă de colegii săi şi aşteptăm tratament preferenţial pentru acesta.

Oare câte dintre cadourile oferite vin direct din inimă şi reprezintă un sincer „mulţumesc!” pentru eforturile consistente ale dascălului şi câte dintre ele reprezintă o formă ieftină de cumpărare a atenţiei acestuia? Le cumpărăm cu bani grei examene, posturi şi apoi, ipocriţi, încercăm să le predăm urmaşilor noştri lecţia cinstei. Aici simt nevoia unei explicaţii: cadrele didactice din sistemul nostru de învăţământ (ca, de altfel, din orice sistem) merită tot ceea ce-i mai bun pe lume, pentru că acestea se ocupă  de viitorul ţării. La noi în ţară, salariul unui cadru didactic reprezintă o sfidare dezgustătoare faţă de pregătirea acestuia, faţă de pasiunea care-l mână-n lucrul cu elevii zi după zi după zi, faţă de spiritul lui tânăr, aflat în permanentă nevoie şi disponibilitate pentru cunoaştere, faţă de răbdarea infinită a acestuia.

„Când o să fie mare, o să-mi mulţumească”

Aşadar, încercăm să le simplificăm viaţa pruncilor noştri, făcând lucruri pentru ei, dar venim strâns din urmă cu altele. Adeseori, parcursul lor prin şcoală (sau chiar prin toată viaţa) reprezintă o competiţie între părinţi. O competiţie care vizează puterea financiară a părinţilor – bani pentru cursuri , meditaţii, concursuri, toate în slujba unor medalii atârnate la gât. La gâtul părinţilor! „Al meu face pictură, robotică, fotbal şi teatru.” „A mea e la înot, engleză, face pregătire la română şi la mate” – uite cum copilul este depersonalizat: nici nu mai are nume, e „al meu”, „a mea”, are doar un cumul de sarcini menite să aducă satisfacţie părinţilor. „Când o să fie mare, o să-mi mulţumească” se consolează părinţii, uitând că principala preocupare şi principala sursă de învăţare este joaca.

Facem orice pentru ei – recompense pentru cea mai firească reuşită – vezi temele, învăţarea, în general. Ne mirăm că dispare motivaţia de a învăţa. Asta se întâmplă pentru că noi condiţionăm un proces natural de factori externi. Adică, recompensăm – cel mai adesea financiar- reuşitele şcolare. Însă, atât timp cât învăţarea este un proces absolut firesc, motivaţia este una internă, care-i aparţine exclusiv lui, învăţăcelului. Nu-l recompensăm că a învăţat să vorbească, nu-i aşa? Atunci de ce să-i promitem  5 lei pentru că a luat FB (neapărat cu steluţă) la dictare? Aşa cum a învăţat în mod natural să vorbească, este la fel de natural să înveţe şi să scrie. În plus, deseori, părinţii zic „hai să NE FACEM temele!”. Cine să „ne facem”? Noi? Eu(mama) şi cu tine (copilul)? Nu, tema este a ta (a copilului) şi TU trebuie să ţi-o faci. Iată cum responsabilizarea derivă în primul rând din limbaj. Exprimându-ne cu pluralul, transmitem un mesaj eronat copilului.

Ne dorim, uneori rupţi de realitatea pasiunilor lui, să iasă doctor, avocat, inginer. Nimeni n-are ambiţia ca pruncul să devină mecanic auto, coafeză, chef-bucătar . Aici intervine supraîncărcarea programului copilului (despre care am mai vorbit) – limbi străine, pian, şah, schi, fotbal, înot, teatru şi tradiţionalele meditaţii la matematică, română etc. Aici, eu încerc să-mi găsesc tabăra căreia să mă aliniez. Adică, îmi pun des problema utilităţii informaţiilor pe care şcolarii trebuie să le înmagazineze şi constat că foarte puţine le sunt/vor fi utile la un moment dat. Pe de altă parte, nu se ştie niciodată când va avea ocazia sau nevoia de a activa cunoştinţe considerate cândva inutile. Cred, totuşi, că ele îşi vor găsi utilitatea în momentul în care aceasta se va intersecta cu pasiunea.

„Fac orice pentru copilul meu!” se aude des pe lângă noi. Hai să ne mai gândim, cu maximă sinceritate faţă de noi înşine, cât din acest „orice” este pentru el, pentru copil… şi cât din el este pentru a şterge din frustrările noastre de adulţi, pentru a ne aşeza nouă pe cap coroniţa realizărilor copilului, pentru a ieşi noi câştigătorii competiţiei între părinţi.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa