Vocea ta. Pentru ce m-a pregătit clasa pregătitoare a fiului meu

clasa pregătitoare

Clasa pregătitoare a fiului meu a fost o școală și pentru mine. O școală unde am învățat lucruri importante, la care nu m-am gândit până acum.

Mai e puțin și (re)începe școala. ”Yeei”, zic eu, dar parcă nu se simte bucuria în glas. Mi-a plăcut dintotdeauna școala, dar pentru prima dată am o teamă. Un gol în stomac. Acum nu încep eu școala, ci fiul meu și pentru prima dată nu știu cum să fac astfel încât să fie bine pentru el.

În toamnă intră în clasa I, dar am mai multe emoții ca atunci când a început clasa 0. Încerc să mă liniștesc singură zicându-mi că o să fie bine, dar oare așa va fi? Anul trecut a fost ca un roller coaster, deși eu credeam că va fi lin ca o plimbare cu trăsura. Iar dacă în clasa 0 nu am avut teme, să te ții de acum!

Clasa pregătitoare m-a pregătit să accept că el e un școlar diferit de mine

Anul trecut, când fiul meu a început școala, eram atât de entuziasmată. Abia așteptam să-l văd cum stă în băncuță, cu ghiozdanul în spate, atent cu ochișorii lui mari la tot ce spune doamna învățătoare. Așa cum eram eu când aveam vârsta lui. Fix așa îmi imaginam.

Prima lui zi de școală mi-a adus aminte de multe întâmplări dragi din copilăria mea. Îmi treceau rapid, paralel, prin fața ochilor: el mic – eu mică, școala lui – școala mea, doamna lui – doamna mea, copiii de acum – copiii de atunci. Dar mi-a luat un an întreg să înțeleg și să accept că fiul meu nu e ca mine, că nu trebuie să fie ca mine.

Ce și în ce fel ar trebui să învețe copiii în clasa pregătitoare

Mie mi-a plăcut tare mult la școală și mi-am dorit să-i placă și lui la fel de mult. Atât de mult încât am uitat că el e el și eu sunt eu. Două ființe diferite. Și nu pot spune că i-a displăcut, zic acum cu un nod în gât, dar a avut destul de multe dimineți în care-mi spunea: “Mergem iar la școală?! De ce?”. Pe mine mă treceau fiori reci în timp ce îl îmbrăcam grăbită și mă gândeam la un răspuns rapid și convingător. “Pentru că școala e… și școala face… etc., etc.” Iar apoi îmi făceam procese de conștiință: De ce nu-i place? Ce s-a întâmplat? Unde am greșit? Cum reparăm situația? Ahhh…

Când îl luam de școală îl întrebam entuziasmată: “Cum a fost, mami? Ți-a plăcut? Ce ați făcut astăzi?”. Dar cumva eu aveam mai multe întrebări decât el răspunsuri. Nu era așa în fiecare zi, bineînțeles. Uneori povestea și el bucuros diverse întâmplări, mai ales de la ora de educație fizică, dar în timp am învățat să accept că sunt zile OK și zile mai puțin OK. Cred că așa aveam și eu când eram copil, doar că îmi aduc aminte mai mult de cele bune.

Clasa pregătitoare m-a pregătit să-i accept stângăciile lui școlare

Cred că fiecare părinte din lumea asta își dorește ca al lui copil să vină acasă numai cu note de 10. Sau măcar 9. OK, e bun și 8… Dar când doamna învățătoare a împărțit părinților, la o ședință, niște fișe date ca test în acea zi copiilor, iar cea a fiului meu era complet… necompletată, m-a secerat ceva din cap până în picioare. Avea de făcut niște calcule simple, în norișori care trebuiau colorați. Nu era trecut niciun răspuns pe foaie. Nu era colorat nimic. Nici numele lui nu și l-a scris.

La clasa pregătitoare nu se dau note, dar nu puteam să mă abțin de la un gând: acum ar fi luat 4? Dar chiar nu știe cât face 2+5? Și de ce nu a colorat măcar? Ce a făcut când ceilalți copii scriau? S-a uitat la foaie și atât?! Nu mi-a plăcut deloc situația și nici acum nu sunt chiar împăcată cu ea, dar poate e un motiv pentru care la clasa pregătitoare nu se dau note.

Copiii de 6-7 ani nu iau școala în serios ca noi, adulții. Pentru ei e o experiență frumoasă dacă se întâmplă lucruri interesante, nu dacă sunt limitați să stea cuminți într-o băncuță și să facă calcule. Ei nu sorb din priviri cuvintele doamnei învățătoare, ci atenția lor e un lucru fragil, care zboară pe fereastră la primul zgomot sau fâlfâit de aripi al vrăbiuțelor.

Noi doi in clasa 0. Episodul 5. Și ce dacă nu scrie frumos? Iubesc liniuțele imperfecte pe care le face fiul meu

Ca părinți, ne dorim să vină acasă cu fișele completate total, corect, frumos, să coloreze fără depășiri, să învețe să citească și să le și placă pe deasupra. Ei bine, nu se întâmplă întotdeauna așa. Trebuie să învățăm să avem răbdare cu ei. Să-i înțelegem. Să fim acolo pentru ei. Să discutăm când ceva nu le-a plăcut la școală.

Începem clasa I și mi-e teamă. Îmi doresc din tot sufletul să găsesc formula magică prin care să-l fac să-i placă să învețe, să-l fac să înțeleagă că fișele trebuie completate, să-l fac să treacă pe caiet ce scrie doamna pe tablă, să țină pasul cu colegii din clasă și să nu mai fie în urmă, să fie atent, să nu mai piardă guma și creioanele. Dar poate că nu există o formulă magică. Poate că, în timp, crescând, va dobândi pe rând toate aceste abilități. Până atunci, voi face tot ce pot să fie bine. Și îl voi accepta oricum și îl voi iubi indiferent de cât de complete sau incomplete sunt fișele lui.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație