Vocea ta: Povestea timpului special

Subiectul timpului special le dă mereu bătăi de cap părinților. Haideți să citim o poveste despre acesta!

A fost odată o dimineață de joi, în care un șoricel ștrengărel, care chițăia de fericire de la prima oră și ronțăia din două în două, s-a trezit brusc și nedumerit la auzul unui răget de leu, cel mai probabil, flămânzit. Pentru că nu prea mâncase în seara dinainte. Șoricelul Milla a făcut niște ochi de broscoi și cu un salt de iepuroi s-a băgat sub brațul protector, dar puțin prea încăpător al mamei. Pentru că mama ei mâncase destul în seara dinainte. Leul care răgea nu era altul decât soră-să, pe care o atingea pătura. Treaba asta nu-i plăcea. Nici mamei lor nu-i plăcea trezirea ca în armată, dar le-a luat pe amândouă în brațe, apoi a mers cu ele în sufragerie, apoi la spălat pe dinți, apoi înapoi între perne, deși Zoe voia să stea altfel, nu așa, nici așa, să se joace cu Milla, dar nu așa, poate altfel, poate știți voi cum.

Șoricelului îi trecuse de mult nedumerirea, era sigur că voia la joacă, să citească, îl voia pe prietenul Țup, apoi voia să citească din cartea cea nouă cu Domnișoara-pe-dos. Domnișoara care făcea totul invers, pe dos, diferit, le captivase pe amândouă și voiau iar și iar povestea, să se uite pe imagini, acum fără text, acum și cu text, acum amândouă, dar mai bine doar Zoe, că șoricelul trebuie dat la o parte.

Cum adică să faci lucruri pe dos?

Și în timp ce mama le citea, leul Zeu, pardon, Zoe, tot întreba și întreba, ce înseamnă să faci pe dos, așa cum eu o chem la masă și ea face altceva, cum adică Domnișoara-pe-dos dormea în cadă și nu în pat, cum adică spunea ”la revedere” când își întâlnea prietenele și le cerea să nu mai vină niciodată la plecare. Cum de păsările stăteau cu capul în pământ și râmele printre crengile copacilor răsturnați cu rădăcină în sus și capul bine înfipt în grădină. Cum, necum, totul era interesant.

Șoricelul nu înțelegea tot, dar era prea palpitant și nou, iar Zoe era prea încântată și încântarea ei o molipsea și pe ea. Doar că lucrurile pe dos se întâmplă și în realitatea poveștii, nu doar în povestea poveștii. Iar cititul devenise inversul plăcerii. Ambele voiau atenție, împreună, dar mai degrabă separat, atenție doar pentru una, balon doar pentru alta. Mama care credea că poate găsi rapid soluții potrivite, dar nu întotdeauna reușea, își aminti că ar fi bine să le ofere animăluțelor timp special atunci când au nevoie.

Cum adică timp special?

Adică un timp de conectare mamă-copil. O mamă și un singur copil, în timpul lor, făcând orice vrea copilul. Și se hotărî să înceapă cu puiul cel mare. Să stea ele două, în timp ce puiul șoricel stătea cu altcineva care se găsea prin casă la ora aceea încă-dis-de-dimineață. Iar puiul cel mare își dori să picteze. Să picteze, să pună apă în borcan, nu cu pensula asta, poate alta. Și au pictat până când timpul a expirat. N-a fost cel mai special timp special. Apoi a venit rândul puiului mic, care dragul de el, voia baloane umflate la pompă și când nu erau baloane, era “calul, calul”. Dar cine să lase un căluț în libertate, să râdă nestingherit. Regele junglei în niciun caz. Veni peste tot timpul lor special, cu țipete, cu plâns, cu lacrimi.

Ce să facă acum o mamă? vă întrebați. Să forțeze un pic nota, să îi explice cum e cu respectarea timpului, fie el special sau nu, să îl mângâie sau până la urmă să stea cu amândouă și să lumineze niște planete fluorescente cu lanterne în formă de animale. “Vrei și tu în timpul nostru special, nu-i așa?” a întrebat ea către infinit. Și atunci mama a lăsat teoria în favoarea instinctului și până la ora de culcare s-au tot jucat împreună, într-un timp vesel la grămadă, dar fără pic de somn. Au pus barieră din steaguri colorate și au trecut-o în repetate rânduri însoțite de țipete asurzitoare de bucurie. S-au împiedicat, au înotat, au cântat, când în sala de spectacol, când în apa din ocean.

La culcare, n-au vrut poveste, au dorit să se arunce în pat, apoi n-au dorit să mai doarmă, au mai dorit un pic de cucu-bau, au mai băut niște apă, dar când s-au ridicat în picioare în întuneric, mama s-a cam supărat, le-a zis că trebuie neapărat, dar neapărat să doarmă, căci corpurile lor au nevoie de forța somnului, pe un ton forțos și el, fețele s-au liniștit, ce să facă și ele, apoi cea mare a mai cântat niște versuri în do major și a zis că i-e dor de ta-su. A zis de vreo zece ori același lucru, mama voia să o țină lângă ea, ea s-a ridicat din pat, a ieșit din cameră, și-a căutat următoarea pradă și după o perioadă de râs și de plâns, s-a întors singură și calmă. S-a mai învârtit de câteva ori în pat până când toți cititorii au auzit-o zicând: “Mami, să știi că am adormit”. Noroc că răbdarea nu adormise toată.

Cum adică răbdare?

Răbdarea mamei venea în cantități diferite de la o stație de alimentare, cu patru camere, în care șoriceii și leii voiau să intre mereu, dar nu aveau întotdeauna cheia. De data aceasta, plăcerea șoricelului fusese înlăturată de puterea leului, dar șoricelul descoperise că și el avea o stație din aceasta și își lua de acolo doze mici de răbdare, de veselie și de înțelegere. Așa sunt ei, șoriceii. Uneori știu să gătească Ratatouille, alteori să cedeze cu zâmbetul pe buze. Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. Sau așa și așa.

Citește și: Cât timp “trebuie” să petrecem cu copilul?.

Nu uita să ne dai un like pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu toate articolele noastre!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()