Ar fi bine să existe câteva reguli în parc și toată lumea să le respecte
Nu mă plimb după copii prin parc, cu mâncare sau indicații. Îmi place să cred că odată ce i-am informat despre cum ar trebui sa respectăm natura, oamenii care muncesc pentru curățenia parcului, pe ceilalați care vin să se bucure de parc, știu ce au de facut, deci nu mai intervin la tot pasul. Îi las să se bucure de joc.
Ce nu-mi place să aud?
“Nu te duce acolo”
“ Nu te cațăra așa”
“Nu arunca cu nisip”
“Împarte jucăria”
“ Haide că poți, urcă-te”
“Te ajut eu și sigur reușești”
“Alerg dupa tine de o ora, mai ia o bucățică.”
Și multe altele, desigur. Mi se pare ciudat că nu realizăm că spunem aceleași fraze, zilnic, dar fără rezultat. Ne întoarcem acasă obosiți, tensionați, frustrați că ai noștri micuți par să nu înțeleagă ceea ce le spunem. Și nu suntem departe de adevăr. Chiar nu înțeleg, poate chiar nu mai aud. Ne știu poezia zilnică și nu se mai concentrează la ceea ce au de făcut, ba, mai mult, pot fi enervați.
Am învățat în formarea mea de trainer NLP un principiu universal valabil. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce cineva poate face, pe ceea ce poate înțelege, pe ceea ce ne dorim să facă, iar nu pe ceea ce ne deranjează, pe ceea ce nu poate face, pe ceea ce nu ne dorim să facă. Frazele cu tentă negativă tind să pună individul în defensivă sau ofensivă. Nu se mai concentrează pe ceea ce îi spunem, pe ceea ce are de făcut, pe soluționarea unei eventuale probleme, trece direct la apărarea propriei persoane:
“Nu este adevărat, nu am făcut așa, nu sunt așa”,
sau la atac:
“Lasă-mă în pace! Ești rău!”
Spre exemplu, dacă ne dorim camera copilului nostru curată, ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce vrem nu pe ceea ce nu vrem. În loc de:
“Nu vreau sa mai vad camera asta murdară.”
Putem spune:
“Îmi place să văd camera curată. Mă face să mă simt comfortabil.”
Așadar am exprimat într-o propoziție pozitivă, o dorință, plus o stare.
“Nu mai vreau să vii la noi în camera noapte.”
versus
“Mi-ar placea să dormi toată noaptea în patul tău. Aș fi mult mai odihnită.” ( Asta daca nu dormiți, de obicei, împreună, ceeac e este perfect natural.)
“Dacă folosești obiectele mele, aș vrea să fie puse la loc după aceea.”
Cam aceleași principii, le-am aplicat și pentru parc. Le-am explicat de la bun început care este treaba cu parcul. Parcul este un spațiu public, unde toată lumea se poate juca la fel. Parcul face parte din natură, iar ei știu foarte bine că natura trebuie protejată, pentru că trăim în strânsă interdependență cu ea. Astfel, nu aruncăm pe jos, nu murdărim locul unde ne jucăm.
Jucăriile sunt făcute pentru anumite vârste, așa că ne jucăm doar la cele corespunzătoare vârstei, și aici am insistat în special la cele care sunt peste vârsta lor. De ce? Pentru că obstrucționează jocul copiilor mai mari câte un bebeluș, împins cu încredere de vreo bunicuță, cu toate că aceiași doamnă se supără dacă vede copii mai mari, la locul de joacă pentru cei mici. Noi ne jucăm la tot ceea ce putem singuri, fără ajutor. Dacă e prea sus, prea larg, prea mare, înseamnă că nu este pentru vârsta lor. Și nu, nu zic NU repede la lucruri noi, găsind scuză că nu este pentru vârsta lor.
Folosim cu grijă toate jucăriile si jocurile, pentru că știm bine că cineva a muncit din greu să le instaleze, să le curețe, iar noi ar trebui să le protejăm.
Dacă ne este foame, mâncăm pe bancă sau manâncă singuri, în timp ce se plimbă, fără ajutorul meu. Nu strig niciodata:
“Mai ia o gură, mai dă-te odată și iar o gură!”
Sunt tot timpul supravegheați, nu îi scap din vedere, de la o distanță considerabilă. Credeți că sunt prea multe reguli? Le-am spus de două, trei ori maxim, toate acestea înainte să ieșim pe ușă, apoi s-au jucat liberi și cum și-au dorit.
