AUTOR: Irina Manolache
Provocările din sarcină. Cine a zis că sarcina este cea mai frumoasă perioada din viaţă unei femei ori a fost bărbat, ori o femeie care nu a rămas niciodată însărcinată, ori a luat doar 2 kilograme în tot timpul sarcinii. Deşi, mărturisesc sincer, asta cu atât de puţine kilograme luate în 9 luni mie mi se pare de domeniul SF-ului. Dar să zicem, există şi acest model. Nu mă număr printre fericite, din păcate.
Ba, dimpotrivă, fac parte din acea categorie care produce burţi mari şi grele, care nu are greţuri (alea te mai împiedică cât de cât să mănânci), care a făcut un tratament ce îmi provoca foame şi dacă nu mâncăm îmi era greaţă, dar de foame (aţi mai pomenit aşa ceva?), căreia nu, nu i-a dispărut poftă de dulce în sarcina (analizele sunt normale, până acum). Şi care, implicit, a acumulat suficiente kilograme pe parcursul celor 9 luni, încât să nu se gândească la faptul că sarcina ar putea fi cea mai frumoasă perioadă.
Şi mai ales pentru că, după o anumită perioada, burtă creşte atât de mult, încât:
- Nu mă mai pot încălţa singură – ceea ce este extrem, extrem de frustrant;
- Nu mă mai pot apleca – orice acţiune de acest gen ori e periculoasă, pentru că s-ar putea să cad în nas, ori este sport extrem pentru că e foarte posibil să nu mă mai pot ridică;
- Obosesc foarte repede şi foarte tare. Zici că nu m-am mişcat în viaţă mea, că sunt cel mai sedentar om de pe planetă. Dacă o întrebi pe Thea ce face mama îţi răspunde dintr-o suflare: gâfâie. Musai să recunosc, aşa este, gâfâi în majoritatea timpului în care depun efort. Prin efort, înţelegem: făcut patul, mutat lucrurile dintr-o camera în altă, mers pe jos 15 paşi în ritm normal. Nu vreau să va spun cum fac după ce urc două etaje, singură formă de mişcare ceva mai… mişcată din aceste zile. Nu pot să vorbesc 10 minute, pentru că da, aţi ghicit, gâfâi şi fac ceva mai rău că prima locomotivă din lume;
- Nu mai pot să dorm în orice poziţie. Sigur că e exclus pe burtă şi că taman asta este poziţia în care îmi place cel mai mult să mă relaxez. Dar şi pernele trebuie aranjate într-un anume fel că să pot stă pe spate (slavă cerului, încă pot stă pe spate, mă bucur de asta, ştiu că nu o să mai ţină mult). Întorsul de pe o parte pe altă a devenit şi el un fel de sport extrem, pentru că, la fiecare mişcare de acest gen, trebuie să car după mine burtoiul. Aşa că până mă întorc, mă şi trezesc, iar dacă nu mă întorc, amorţesc.
Provocările din sarcină
- Eu sunt genul pe care unde-l pui, acolo doarme. Ei bine, şi acum, exact la fel cum mi s-a întâmplat şi în cazul sarcinii cu Thea, nu mai pot nici să adorm prea repede, nici să readorm, când diverse nevoi fiziologie (din ce în cel mai dese, evident) îmi întrerup visarea. Şi asta e teribil de frustrant, mai ales acum, când vin după o perioada destul de lungă de nesomn, când copilul doarme deja toată noaptea şi când m-aş putea odihni şi eu, căci ştiu că nu mă aşteaptă vremuri prea uşoare în privinţa somnului;
- Haine destul de largi, pe care îmi imaginăm că le voi purta până în ziua naşterii, nu îmi mai vin bine. Afară da primăvară, cea mai frumoasă perioada din an, iar eu o să umblu în blugii imenşi şi cele două tricouri care încă mă mai încap;
- Moooor de cald. De fiecare dată când scap, îmi spun că asta e ultima ora, dată viitoare chiar o să mor. Şi încă a fost bine cât a fost iarnă, mă îngrozesc că o să înceapă să fie mai cald, iar pentru mine asta înseamnă că o să fiu exact că într-un cuptor. Încins la maximum;
- Sunt mai neîndemânatică decât oricând. Aproape orice îmi scapă din mâini. Şi aşa cum va povesteam câteva rânduri mai sus, aplecatul este pentru mine un sport extrem actualmente.
- Sunt primele motive care îmi vin în minte, e foarte posibil să mai fie şi altele. Nici nu mai vreau să pun la socoteală că la a două sarcina nici nu te prea mai alintă nimeni, că deh, ai mai trecut prin asta, ştii cum e, nu te mai vaită atât. Şi nici nu îţi mai da ţie toată atenţia, pentru că e şi copilul la mijloc, care chiar e nevoie de beneficieze de aşa ceva. Şi uite-aşa, îţi duci kilogramele singură, la fel şi angoasele, nu mai spun de supărări şi motive de plâns apărute din te miri ce.
Să nu mă înţelegeţi greşit: e provocator şi frumos să ai copii. Cele 9 luni merită, având în vedere că la finalul lor îţi ţii copilul în braţe. La fel de bine însă, cele 9 luni mie mi s-au părut nesfârşite. Şi nu am avut sarcini cu probleme (evident, sper că şi de aici înainte să fie la fel în cele două luni care au mai rămas). Am avut sarcini normale, obţinute târziu şi poate că asta conteza mult, aşa că faceţi copii de tineri şi bucuraţi-va cât mai mult de ei!
Mai multe aventuri ale Irinei, alături de familia ei, găsiți pe blogul MAMĂ LA 40 de ani
Despre Irina Manolache
Am 42 de ani, am devenit mamă pentru prima oară la 5 zile după ce am împlinit 40 de ani. Fost jurnalist, mi-a placut întotdeauna să scriu. Am făcut-o pentru reviste, acum o fac pentru diverși clienti. Îmi place să visez, deși de când o am pe Thea nu prea mai am timp decât de lucrurile palpabile. Așa că mă ajută scrisul să evadez, să povestesc, să fiu eu și să mă bucur. Până la urmă, despre asta este povestea noastră, nu?
