N-am știut niciodată să fiu încrezătoare și plină de optimism. Am ajuns chiar să îmi fie ciudă când vedeam femei însărcinate zâmbitoare, pline de viață, care emanau o bucurie și o degajare pe care mi le-aș fi dorit și pentru mine. Eu, până nu mă afund într-o problemă, până nu despic firul într-un infinit de posibilități, până nu citesc tot ce găsesc despre împricinata, nu mă simt bine. Și dacă s-ar tremina în acel punct, tot aș mai zice că am scăpare.
Dar imediat ce îmi umplu mintea cu tot felul de informații, care mai de care mai greu de digerat, căci privirea îmi pică, de cele mai multe ori, pe tot ce se poate întâmpla mai rău, încep să rumeg. Să întorc ideile pe-o parte și pe alta.
Să fac scenarii care mai de care mai apocaliptice, să simt în cele din urmă cum se apropie dezastrul în viața mea.
Așa s-a întâmplat și în momentul în care a trebuit să fac dublu test la cea de-a doua sarcină. Nu știu de ce, dar la prima sarcină, parcă totul a decurs mai ușor. Acum, fiecare analiză pe care o făceam, fiecare ecografie la care mergeam avea termen de comparație: dosarul analizelor din cadrul celei dintâi experiențe. Analizele de sânge pentru dublu test le-am făcut cu două săptămâni înainte de a merge la ecografie. Asta a fost procedura pe care medicul meu ginecolog a agreat-o, pe varianta aceasta am mers și în urmă cu vreo doi ani, la prima naștere.
M-am trezit cu noaptea-n cap, nu am mâncat nimic, glonț către locul faptei.
Am așteptat rezultatele ca pe-o eliberare, ca pe un semn că totul va fi bine. În acele zile nu vedeam pe străzi decât copii cu tot soiul de necazuri, mămici care-și purtau pe brațe bebelușii suferinți, că inima mea era într-un continuu suspin.
După vreo două zile am primit mesaj pe telefon. Analizele de sânge erau gata.
Până am reușit să deschid mailul și să-mi pironesc privirea pe acele cifre, am simțit că a trecut o veșnicie. Cu datele de la prima sarcină în mână, am început să compar. Nimic nu părea măcar să aducă cu primele rezultate. Totul era schimbat, iar valorile de acum, mult mai mari față de cele din sarcina anterioară. Simțeam fiori pe șira spinării. În mintea mea amețită și tulbure, răul deja se instalase.
Sigur copilul mea avea ceva. De-atunci a început calvarul.
El se desfășura doar în mintea și în sufletul meu. Nu era nimeni din jurul meu care să ajute la întărirea convingerii mele. Dimpotrivă. Două săptămâni cât am așteptat întâlnirea cu medicul ginecolog și cu ecografia, ale cărei măsurători trebuiau corelate cu rezultatele analizelor de sânge, am îmbătrânit 10 ani.
Nu a fost zi în care să nu stau ore întregi butunând cu disperare și neîncredere calculatorul în căutare de noi informații care să mă ajute să mă liniștesc. Rezultatul era tocmai invers: deveneam și mai chinuită de gânduri și, într-un fel ciudat, și mai convinsă că bebelușul meu are Sindrom Down.
Inutil încerca bărbatul să-mi spună că sunt doar niște date statistice, că nu pot să analizez corect situația atâta vreme cât n-am văzut măsurătorile de la ecografie, că doar medicul este în măsură să dea un verdit și chiar și atunci, există loc de întors, căci „numai Dumnezeu știe ce se va întâmpla cu adevărat”.
Antecedentele pe care le avusesem în familie, trauma prin care trecusem în clipa în care copilului ce urma să-l nască sora mea geamană i se pusese un astfel de diagnostic-risc crescut de sindrom Down – mă făceau să nu mai aud argumentele logice care mi se înșirau la nesfârșit de către membrii familiei.
Deși, fetița sănătoasă și extrem de frumoasă, pe care sora mea o și născuse ulterior ar fi trebuit să-mi liniștească pornirile iraționale și să mă determine să mă opresc din lucrul păgubos și nesănătos pe care-l făceam.
În acele clipe, mai că am fost pe punctul de a scoate vreo 30 de milioane de la teșcherea pentru a-mi face și nu știu ce test Panorama, care să-mi spună fără tăgadă dacă cel mic avea sau nu vreo suferință.
Testul acesta se face când sarcina este foarte mică, nemaitrebuind să aștepti până pe la 16-17 săptămâni, pentru a efectua amniocenteza, o intervenție care, spre deosebire de acest test, poate implica și riscuri.
În ziua ecografiei m-am dus mai mult moartă decât vie. Am tăcut chitic în fața doctoriței. Dorința sa a fost întotdeauna să fiu calmă și încrezătoare, cum numai așa nu eram. „Fără internet, fără gânduri care să agite copilul și care să mă bulverseze, fără lacrimi de tristețe și fără kilograme multe adunate în sarcină”.
Am așteptat vorbele ei ca pe-o minune.
Care să mă vindece de orice urmă de îndoială. Și au venit, Ele au reușit cumva, nu pe deplin, să-mi redea increderea că bebelușul meu va avea și mâini, și picioare, și toate organele la locul lor, sănătoase bine mersi. Și nici urmă de sindrom. Temerile mele însă au continuat până în clipa în care am născut și am azvârlit întrebarea ca pe o bomboană amară pe care am tot rumegat-o și care mi-a măcinat aproape 7 luni de zile: “cum e forma ochilor?”, de s-au uitat toți la mine ca la o nebună, neștiind ce să-mi spună, când în fața lor nu era decât o mogâldeață cu ochii ca două liniuțe, umflați și smiorcăiți.
Nu mi-au răspuns. Nici nu mai era nevoie. Mi-au lipit-o de față. Am știut atunci ce nu reușisem să înțeleg pe toată perioada sarcinii: că indiferent cum ar fi fost, era un Dar de Sus. Și era al meu!
