Despre somn și despre copiii mei
Vanda Mică urăște somnul.
Bine, nici Juniorul nu e de pus în ramă la capitolul ăsta, dar el măcar doarme, odată ce reușești să-l culci. Mă rog, asta cu condiția să fie permanent în mișcare și pe carne de om. Noaptea e mai bine de la o vreme. Noaptea doarme în pat și mă lasă să și plec de lângă el.
Dar Vanda Mică, atunci când era mică mică de tot, nu dormea. Nici pe carne de om, nici pe saltea de pat, nici pe landou de cărucior.
Aproape toate pozele pe care le am cu ea din maternitate sunt cu ea cu ochii larg deschiși, ferească Buddha să rateze ea ceva din jurul ei.
Dura o viață și jumătate să adoarmă
Apoi, când am ajuns acasă, tot nu dormea. Sau dormea, dar doar puțin, cât să nu piardă timp prețios cu prostii inutile, cum ar fi somnul. Mă chinuiam cu cerul și cu pământul să o culc, dura o viață și jumătate și ea în 20 de minute era trează. Dacă dormea o oră pe zi în reprize, era bine. Când auzeam la o prietenă că băiețelul ei, care era de aceeași vârstă cu Vanda Mică, nu poate sta treaz mai mult de o oră și jumătate, mi se părea din filme science fiction. Cum să doarmă atât?! A mea poate doar dacă e bolnavă.
Mai auzeam în jurul meu că un nou-născut doarme mult, doarme toată ziua, de fapt nu face decât să mănânce și să doarmă. Și apoi mă uitam la ea. Și ea se uita, evident, la mine… Că doar nu dormea. Și mă gândeam ”oare o fi defectă?”. M-am lămurit ulterior că nu era defectă. Nici măcar nu era singura care dormea atât de puțin. Ce bine!
Între timp a mai crescut… și tot nu doarme. Orice culcat e cu peripeții. De fapt, mi-a și zis clar la un moment dat că ea nu vrea să doarmă ”nițiodată deloc”. Și o cred, serios că o cred. Ziua nu doarme de prânz decât dacă e la grădiniță. Acasă nu reușesc să o culc. Și nu vă imaginați că se trezește târziu și din cauza asta. Nu. Trezirea e la 6 și jumătate dimineața, când ne e nouă somnul mai dulce. Seara, pe la 7 și ceva încă se plânge că nu vrea să doarmă și că îi spune ea lui tati că am încercat să o culc. Un vis, parol.
Nimeni altcineva nu avea voie să doarmă
Și nu doar că nu doarme ea, dar chiar a avut o perioadă în care nimeni altcineva nu avea voie să doarmă. Dacă vedea cățeii tolăniți pe gresie că sforăie de se cutremură ferestrele, se ducea direct la ei să-i trezească. Iar dacă taică-su îndrăznea să adoarmă de prânz pe canapea, nu-l lăsa în pace decât dacă îi ziceam eu că ”are treabă” atunci când mă întreba ce face. Pe frati-su când îl vede că doarme somn dulce de copil, se duce să-l pupe. Nu că îi e atât de drag… sau nu doar din pricina asta… dar mai ales că știe că se trezește instant. ”Uite mami, s-a tlezit. Acum putem să ne zucăm”. Mda…
Zilele trecute a început grădinița. Înainte de prima zi i-am făcut instructajul, ca o mamă responsabilă ce sunt: să nu se bată cu alți copii, să nu-i muște, dar mai ales, dacă îi zice cineva ceva sau o supără cu ceva, să vină să-mi spună. Pentru că eu o iubesc și vreau să știu tot ce îi place și tot ce o supără. Și că dacă îmi spune, orice se poate rezolva. ”Pentlu că suntem plietene” a adăugat ea. Da, pentru că suntem prietene.
– Deci îmi spui, da? am subliniat eu.
Ce a înțeles ea?
– Bine mami, îți spun. Dacă țineva mă supălă, sau îmi zițe țeva ulât, sau vlea să mă culțe, vin si îți zic.
Na… Ce să-i mai spui copilului?
