Vocea ta: Spital de stat sau spital privat?

Ce alegem? Spital de stat sau spital privat?

Au trecut șapte luni de la cel moment. Priveam prin fereastra salonului în care eram cazată alături de soțul meu și bebelușa noastră nou-născută. Era totul perfect, exact așa cum plănuisem. La fel ca și în cazul primei mele nașteri, am ales maternitatea privată așa cum făcuseră majoritatea părinților pe care îi cunosc. De ce?!

Răspunsul la această întrebare se afla dincolo de perdelele în culori inspirate din natură, atent alese, în concordanță cu ambianța salonului în care eram cazată. Dincolo de ele se vedea curtea spitalului județean, mai exact una dintre intrările în această unitate. Clădirea veche, ponosită, mă privea cu reproș prin geamurile ei diforme, unele noi, altele vechi, altele sparte sau inexistente.

Fonduri insuficiente sau doar neglijență și nepăsare?

De dimineața și până seara se perindau pe acolo oamenii care erau legați de această clădire tristă prin ironia unei sorți mai mult sau mai puțin triste. Discrepanța între aceste persoane era atât de mare încât nu putea fi trecută cu vederea.

Oameni obosiți, transpirați de drumul lung străbătut prin canicula zilelor lunii lui cuptor, încărcați cu sacoșe grele pline cu mâncare, haine și alte obiecte necesare unui trai zilnic decent și neapărat două-trei pungi cu inscripțiile farmaciilor din apropierea spitalului. Fețele lor brăzdate de griji și frustrare, deznădejde și resemnare îndreptate mereu înspre pământ. Treceau indiferenți prin parcarea în care erau aliniate mașinile  angajaților spitalului, mașini de  mii de euro, frumoase, strălucitoare și impunătoare. Pe proprietarii acestora îi vedeam venind și plecând, întâlnindu-se întâmplător, schimbau doua trei glume, râdeau cu poftă se urcau în mașină continuându-și drumul spre viețile personale, aparent împăcați și liniștiți.

Ceilalți participanți la această scenă își cărau sacoșele necontenit fără a ridica privirea din pământ. Erau atât de asemănători, hainele la fel, plasele la fel, culoarea părului, pantofii, parcă sunt clonați.

Mă simțeam prost și nu reușeam să scap de acest sentiment vinovăție ori de câte ori priveam pe geam prin singurul colț îndoit al perdelelor elegante.  Îmi doream atunci să mă detașez , nu era vina mea pentru realitatea chinuitoare și injustă ce se petrecea în afara clinicii private în care mă aflam.

Mi-am întors capul pe perna mea de un alb imaculat, în patul confortabil, în salonul curat și frumos mobilat alături de puiul meu dulce cuibărit în brațele mele de unde nu o deranja nimeni și nimic decât cu acordul meu și al tăticului ei.

Eram odihniți, hrăniți, iar fetița dormea liniștită în brațele mele. Asistentele zâmbeau, s-au obișnuit cu gândul că ai mei copii dorm în brațe și le este bine așa. Verificau frecvent dacă avem nevoie de ceva și ne aduceau în timp util. Medicii mă îngrijeau corespunzător, îmi răspundeau la toate întrebările, îmi ascultau dorințele și îmi respectau deciziile. Până la urmă, asta înseamnă normalitate, iar eu am plătit scump ca să beneficiez de ea. Unii fac eforturi mari ca să și-o poată permite, iar 90% nici nu pot visa la ea.

A sosit momentul să plecăm acasă. Așteptam să se întoarcă soțul plecat să rezolve câteva mici detalii legate de plată și să putem pleca. Stăteam cu spatele la geam. În decursul celor câteva zile cât am stat acolo, am evitat să dau perdele la o parte, nici nu aveam nevoie pentru că funcționa bine sistemul de aer condiționat. Priveam fereastra cu coada ochiului și mă gândeam că oricum nu depinde de mine, că fiecare are după cum își așterne, că asta este – unii sunt mai puțin norocoși și că eu nu am cum să schimb asta! Oricât de mult încercam să îmi bag asta în cap, întregul meu sistem se revolta. De ce? De ce?!!!

Mă gândesc chiar și acum după șapte luni cum ar fi fost experiența noastră dacă aș fi privit la acea fereastră din exterior, de undeva de la unul dintre geamurile chioare ale clădirii de vis a vis, așa cum o făceau probabil mulți convalescenți.

De ce normalitatea este atât de scumpă?

Am făcut o poză, dacă aș arata-o cuiva ar putea să spună cel mult – ce perdele frumoase! Dar eu am făcut-o pentru că nu voiam să uit ce am văzut dincolo de ele. Pentru că m-am gândit atunci, că minimul pe care îl  pot face în acest sens este să ridic public întrebarea DE CE NORMALITATEA ESTE ATÂT DE SCUMPĂ, încât a devenit accesibilă doar celor privilegiați?

De ce unii sunt atât de  sclipitori, iar cei care le asigură lor sclipirea sunt atât de cenușii? De ce amabilitatea și decența  se găsesc  doar pe colile A4 care au în colțul dreapta de jos un total de plată care depășește chiar și un salariu generos de la noi din România? De ce în lipsa acestei coli A4 ne luptăm cu indiferență, incompetență, indolență, mizerie, durere, suferință, umilință și MOARTE? Moartea tinerilor, moartea bebelușilor, moartea mamelor, a taților a fraților…

Stau și mă întreb: oare chiar  nu e nimeni care să îmi răspundă la această întrebare? Am și eu dreptul să știu pentru că după cum bine îmi amintesc, nu sunt mulți ani de când m-a întrebat cineva dacă vreau o Românie mai bună și au am zis DA prin votul meu. Aceeași persoană mi-a spus ca vocea mea contează, că votul meu este important pentru schimbarea situației educației, a sănătății, a economiei din țara mea aflată în fază de resuscitare. Normal că am zis că vreau această schimbare, o așteptam de mult, era și timpul să vină doar că… am fost cam naivă, recunosc.

Cu toate astea simt nevoia arzătoare să cer socoteală cuiva, dar nu am cui, poate doar pliantelor care din nou îmi violează cutia poștală și cea electronică. Din nou, viitorul sună bine dar prezentul doare rău, să nu mai vorbim de trecut. Uităm de unde am plecat și nu știm unde vom ajunge. Și totuși: Alooo, e cineva acolo să îi vadă și să îi audă și pe cei cenușii? Aloo, voi străluciților cocoțați pe fotoliile cele înalte, voi cei pe care v-am votat, voi cei pentru care am străbătut coclauri să duc mesajul vostru electoral la cât mai multe persoane vă amintiți de conversația noastră?

Nu am nevoie de un răspuns în scris și nici măcar unul verbal, știu că știți să vorbiți frumos, știu că știți să visați frumos, dar vă rog eu treziți-vă din visare și faceți ceva, orice e mai bine decât nimic!

PS: sunt conștientă că  există cadre medicale desăvârșite, care în ciuda condițiilor inacceptabile în care lucrează reușesc să îți practice meseria cu demnitate și chiar să exceleze. Din păcate ei reprezintă excepția!

Citește și:

Cât costă o naştere într-o maternitate de stat?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()