Mă bate din ce în ce mai des gândul să plec din țara asta. De iubit, o iubesc, că doar face parte din mine, iar în zilele senine văd clar cum multe lucruri se schimbă în bine și cum oamenii se civilizează puțin câte puțin. Dar lucrurile se întâmplă lent, iar eu nu am timp!
Îmi cresc copiii și vor începe școala. Hibele școlii românești sunt atât de multe și atât de adânci, încât nici dacă s-ar tripla mâine bugetul pentru educație lucrurile nu s-ar putea schimba radical. Nu cred că în următorii 10- 15 ani școala românească va reuși să își adapteze curricula la vremurile actuale, să modernizeze programa și modul de predare și să aducă la catedră dascăli profesioniști, bine plătiți, pasionați, dedicați, empatici, oameni model. Dacă lucrurile se vor schimba peste 20 de ani, nu mă ajută prea mult. Copiii mei merg la școală mâine. Eu am nevoie ca schimbarea să se facă….ieri.
În plus, de multe ori mă gândesc că eu nu-i cresc și nu-i educ pentru țara aceasta. În țara aceasta ți-e bine dacă ești croit după chipul și asemănarea ei. Iar ei, iertată să-mi fie modestia, nu-i seamănă. Lor le insuflu valori care par prostii pe malul Dâmboviței. Mi-e teamă că le vor scuipa semințe în cap netrebnicii, că nu vor ști să facă mișmașuri, că vor fi catalogați drept fraieri, că se vor uita neputincioși cum alții vor ajunge departe dând din coate, în timp ce ei vor bate pasul pe loc fiind onești, verticali și atenți la nevoile celor din jur.
- TE-AR PUTEA INTERESA ȘI:
Vă pregătiți să vă mutați în străinătate? Iată cum trebuie pregătit copilul pentru școala în altă țară!
Clasa aceasta politică nu mă reprezintă, nu am încredere că va duce țara în direcția bună. Cel mai probabil, nici următorii aleși n-o vor face, iar când ai aproape 40 de ani nu mai ai răbdarea să vină cei buni. Nu am timp să aștept să se îmbogățească toți până să se apuce de treabă și nu mai am naivitatea necesară ca să mai pot crede că în următoarea decadă vor ajunge să ne reprezinte ”ai noștri”. Nu mai am forță să duc în spate toți cameleonii.
Pe de altă parte, ceea ce familia mea are aici nu ar avea nicăieri în lume. Aici ne sunt părinții și rudele, oamenii pe care îi iubim și care ne-ar sări în ajutor la primul apel. Aici știu că am pe cine să sun în creierii nopții fără să-mi fac probleme că deranjez. Aici sunt oamenii care-mi adoră copiii.
Iar acolo….
Acolo sunt școli bune, profesori dăruiți (sunt și aici, desigur) și bine plătiți, acolo sunt medici – oameni în spitalele de stat (sunt și aici, desigur), acolo nu îți cumperi singur medicamentele când ești internat, acolo clasa politică nu-și bate joc de tine la modul cel mai mârșav cu putință, acolo nu te căciulești, nu stai cu spatele îndoit la ghișee. Acolo statul intervine când copiii sunt abuzați, acolo parcurile nu sunt pline de ghiolbani care sparg semințe, acolo WC-urile din școli au săpun și hârtie igienică.
Nu-mi fac iluzii că pe undeva prin lumea asta se plimbă câini cu covrigi în coadă (șansele maxime să se întâmple asta sunt aici, unde la fiecare colț de stradă găsești și câini și covrigării), în orice țară am emigra vom da de bune și de rele.
Dar mi-e teamă că, chiar dacă nu facem noi pasul acum, o vor face copiii, când vor crește. Iar mie mi-e dor de ei chiar și atunci când ies din casă să duc gunoiul și nu știu cum mi-aș putea trăi bătrânețile știindu-i departe.
Aproape că nu există familii cu copii mici în jurul meu care să nu se gândească la emigrare și toți ar face-o cu gândul la educația celor mici în primul rând. E trist să ai de ales între a fi aproape de cei dragi și a-ți trăi viața printre străini, dar într-o țară civilizată, cu valori apropiate de cele în care crezi și cu un sistem educațional adaptat vremurilor pe care le trăim și copiilor pe care îi creștem.
