Vocea ta: Timpul nu-mi mai aparține! O singură dată, de când sunt mamă, m-am lăfăit cu orele

mama cu doi copii

Simt adesea că timpul nu-mi mai aparține. Este împărțit bucățică cu bucățică pentru diferite lucruri, copii, serviciu, casă, cumpărături. Și atât. Ori poate infinit mai multe, de care câteodată mă simt străină. Eu parcă nu mai încap în nici unul dintre planuri. În nici o căsuță a timpului. Nu am timp să-mi termin cărțile mereu începute, dar de la o vreme nicicum terminate. Nu am timp să mă plimb. Pur și simplu. Fără să mă grăbesc undeva, fără să car bagaje, fără să aud alte voci, decât gândurile pe pe care mintea mea le fabrică. Luni, marți, miercuri și gata. Săptămâna și-a trăit timpul ei. Weekend-ul o va face la fel, fără să se sinchisească să mă bage în seamă.

Timpul nu-mi mai aparține! Când au plecat la bunici amândoi, m-am lăfăit cu orele!

S-a întâmplat o singură dată, de când am copii, să cred că mă pot lăfăi cu orele. Că pot jongla cu ele, de parcă le-aș putea învârti, lungi, manevra cum vreau eu. În vacanța copiilor de la sfârșitul lui octombrie. Pentru prima oară îi dusesem pe amândoi la părinții mei, la țară. Cu tot ce le trebuia. Haine, medicamente, jucării, înțelegere din partea lor. Cu vreme bună, multe jocuri și răbdare, cu toate se pregătiseră bunicii pentru a petrece o săptămână ce poate le-ar fi deschis copiilor apetitul și pentru alte zile petrecute departe de noi, părinții.

În mintea noastră scenariile erau deja făcute. Film la cinematograf, nu acasă, cu urechile ciulite ca nu cumva vreunul dintre copii să se trezească, cu sonorul dat încet-încet, fără să putem să chicotim sau să comentăm prea mult pe marginea acțiunii. Apoi plimbări prin Grădina Botanică ori într-un loc frumos din București. Ieșit în fiecare seara la pizza, cu prietenii, la teatru. Orice. Numai să simt, pentru câteva ore, libertatea. Și nu orice fel. Ci un soi de libertate care să ne redeschidă orizonturi. Să ne scoată din rutină. Să ne facă sociali. Nu niște buimaci, mereu cu copiii după ei, ce ajung acasă prea tarziu și prea leșinați, pentru a mai putea face ceva doar pentru sufletul lor.

Timpul nu-mi mai aparține! Am uitat de planurile de distrație și am redevenit eu

Am plecat duminică seara de la părinți către București. În urmă, au rămas niște copii împăcați cu situația. În față, niște oameni mari, ce se bucura fiecare în sufletul lui, fără să îndrăznească să arate prea multă veselie ori entuziasm, de teamă să nu se risiprească vraja. Ori poate dintr-un soi de vinovăție a unei fericiri ce poate, în mintea de părinte, nu ar trebui să existe. Nu a trecut decât o noapte. A doua zi, vocea mamei mele ce-mi spunea, fără urmă de îngrijorare, doar ca fapt divers, ”căci nu poți să te bazezi pe ce spune un copil de doi ani”, m-a trezit brusc din euforie și m-a trimis acolo de unde venisem.

M-a trasformat pe loc într-o mamă îngrijorată. Am uitat, ca și cum nici nu ar fi fost, planurile mărețe de distracție, și am redevenit eu. Cea plină de temeri, de griji. De drumuri la spitale. ”Cea mică mi-a zis de câteva ori că o doare urechea!”, am auzit-o pe mama. ”Nu te îngrijora. Nu are temperatură, nu e roșie în ureche, e vioaie, nu are nimic, sigur!”. Și mama vorbea. Și vorbea. Eu nu mai auzeam nimic. Știam sigur că ceea ce trebuia să fac era să mă duc la țară să o iau. Și să luăm iar calea medicului. Știam că cea mică nu se înșeală. Deși are doi ani, dispune de o capacitate extraordinară de a înțelege, a simți și de a transmite corect informațiile.

Înapoi la mama după copii și iarăși la medic. Diagnostic: otită supurată

La 7:00 și ceva seara eram cu ea la spital, după un drum obositor. 4 ore am străbătut fiecare bucățică a holului sufocant, printre copii adormiți și mucioși, ce-și sprijineau cel mai adesea capul pe umerii părinților agitați, transpirați și obosiți. Verdictul a fost clar. Și sigur pentru mine: otită supurantă. Și-n clipa aceea, într-un egoism ce-și cerea parcă drepturile, m-am gândit la minivancanța pe care atâta mi-o dorisem și mi-o planuisem în minte. Dintr-o dată, dispăruseră și ieșirile în oraș, și filmul la cinematograf și orele de somn în plus. Și libertatea, care m-ar fi redat, chiar și pentru câteva zile, pe mine, cea care am fost odinioară și după care tânjeam uneori.

Timpul nu-mi mai aparține! Sunt de fapt un puzzle complet

Mânuțele fetiței mele au simțit parcă, tristețea mea și mi-au atins ușor fața. Apoi și le-a încolăcit cu putere în jurul gâtului meu și s-a lipit de mine, ca o platoșă, care să mă ferescă de orice tristețe. Când am ajuns acasă, încăperile nu mi-au mai părut atât de mari, precum se înfățisau în lipsa copiilor. Nici liniștea atât de asurzitoare. Mi-am dat seara că a tânji după ceea ce a fost cândva nu mai este deloc realist. Și nici eficient. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, că nu sunt alta decât cea de acum. Că lucrurile astea de acum, multe, mărunte și dureroase, câteodată, mă fac să fiu eu. Un puzzle complet. Fără nici o piesă lipsă. Iar asta mă determină să fiu, în primul rând, plină de recunoștință.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()