Vocea ta: Totul va fi bine

Maria Bliderișanu
vacanta

În final, totul va fi bine

Îmi dau seama că toate suntem făcute din același aluat. Când suferă copiii, suferim toate chiar dacă nu sunt toți ai noștri. Și lacrimile lor te apasă la fel, de parcă ar ale tale. Și nu ai cuvinte prea multe de spus. Ar fi câteva, dar nici pe tine nu te-au mângâiat atunci când plângeai cu bebe în brațe (fiecare pe tonalitatea lui). Am realizat asta după căzătura Lolitei, apoi după căzătura prietenului ei de joacă. În cazul nostru, până nu ne-am liniștit noi, nu am găsit nici o vorbă încurajatoare. Probabil așa a fost și în cazul lor.

Vezi? Ar spune tata. Ți-am spus că va fi bine. Ei, știu, dar așa simțim noi momentele în care, nu neapărat din vină noastră sau din cauză că nu s-au aliniat stelele în ziua aceea, s-a întâmplat ceva cu final plâns. Orice moment este trăit după intensitatea efectului. Și când e vorba de copilul tău, te sapă pe dinăuntru și, cu toate că știi toate variantele cu ”dacă” (eram acolo, mă uităm cu mai mare atenție, plecam atunci de acolo) nu poți controla totul. Nu se poate! Asta trebuie să ne între bine în cap. Lovituri, căzături, nopți nedormite și altele mai rele fac parte din viață și nu e vină noastră, da? Teoria o știm, practica nu ne iese, de fel.

Eu mor de fiecare dată când  fata mea pățește ceva și tot găsesc că am o parte de vină, ceea ce nu e bine. Că mă reculeg  greu și nu pot alina copilul. Îmi doresc, numai că nu pot să fiu de fier tot timpul. Așa sunt eu, sigur și celelalte mame. Dărâmăm noi munții pentru copiii noștri, ne și poticnim câteodată.

O păzesc precum câinele casa

De când sunt mamă, s-au acutizat anumite simțuri. O prietenă din copilărie îmi spunea zilele trecute: ”Ei, tu te pricepeai. Întotdeauna ai fost grijulie cu copiii. Mai ții minte cum stăteai după Andrei? Să nu cadă, îi puneai șosete în plus, îi scoteai pietrele din gura. Și eu, doar, eram acolo. Îți spuneam: nu are nimic, lasă-l așa.” Zâmbesc. Ce tânără eram, iar Andrei era primul copil apărut în viața noastră. Eu încă nu aveam astfel de planuri. După Andrei, alt cavaler, al soră-mii. Apoi la ceva distanță a venit Loli. Și e a mea! O păzesc precum câinele casa. Latru la tot ce îmi pune în pericol fata, mă răstesc la parchet că este prea tare, la jucării că nu sunt moi, bolborosesc vremea, soarele că nu apare când trebuie și ploaia care ne ia pe nepregătite. Da, știu, exagerez uneori, nu mă pot abține.

Apoi, mă lupt cu forțele universului, îmi prezint nemulțumirea și nedreptatea. De ce a mea este cea mai mică?  Sunt zile în care încerc (încerc mult) să nu mai țin evidențe de kilograme, centimetri, nu reușesc nicicum. Îmi dau seama că nu am motive sa fiu atât de îngrijorată (cum sunt majoritatea timpului), că durerile altor mame și ale altor bebeluși sunt mult mai mari. Și cu toate acestea sunt! Mă instruiesc singură, uitându-mă la Loli. O contemplu tot timpul, când se joacă cu mine sau fără să intervin (doar e jocul ei, ce mă bag eu), când doarme, când face ce îi trece prin cap și este atât de…..cum trebuie să fie. Nu am să zic minunată (este), nici frumoasă( este tare frumoasă), nici altceva (este din toate câteva ceva și în stilul ei).

Când se oprește din ce are de făcut mă contemplă și ea, stă un pic, apoi zâmbește cu toți dinții ăia adorabili. Mami, ce tot meditezi acolo? ar spune. Hai mai bine să mergem în parc. Uite așa îmi trece meditația asta.

Sunt în drum spre parc, deja. Să vedem cine s-a mai trezit așa devreme? David, Bianca, Yanis? Cum ajungem să vorbim aceeași limbă ( mămiceasca?)  împingând la căruț sau cu bebe în brațe. 🙂

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa