„În cursa pentru a deveni niște mame perfecte…
Am așa o durere în suflet pe care țin morțiș sa o aștern azi ”pe hârtie” și să o împărtășesc cu voi…
Simt ca toată nebunia asta cu “metodele de parenting” care de care mai șmechere și mai moderne cam scăpa de sub control. Nu mai poate face copilul un pârț în pace, că sigur sar pe biata mama zece guri care or sa îi spună ca sunt studii care demonstrează ca pârţul cu pricina o să-l traumatizeze pe prunc în feluri diverse și nemaivăzute.
Sigur, avem norocul și imensul avantaj de a trăi în era informației. Suntem deschise, dornice sa învățăm sa creștem copii veseli, sănătoși și echilibrați. Am învățat din greșelile părinților noștri și suntem dispuși să investim trup, suflet și finanțe astfel încât puii noștri sa aibă parte de tot ce e mai bun pe lume. Îi alăptăm și știm beneficiile alăptării prelungite, îi purtăm la piept în sisteme ergonomice, îi creștem pozitiv, empatic, cu iubire, cu limite blânde, împărțim cu ei patul și le dedicăm tot timpul nostru.
Se vor găsi voci care sa acuze că nu e bine
Îi iubim necondiționat și mai presus de orice. Și tot se vor găsi voci care sa acuze că nu e bine, ca am nenorocit copilul cu cartoful ăla prăjit pe care l-a mâncat în week-end, că îi prăjesc creierul pentru ca îi permit 15 minute de desene animate sau că puiul gătit azi nu e crescut ecologic!
Ieri am ieșit cu puiuța afară. Ne-am jucat, am făcut câteva cumpărături, am plătit facturi, ne-am plimbat, am râs și am zburdat vreme de două ceasuri. Apoi, am luat-o de mână sa mergem către casă. Puiuța dădea semne de oboseală… Deja începea să fie mai puțin cooperanta și se smiorcăia. Eu, cu două plase, cu un bebeluș de patru luni și jumătate în burta, cu o senzație iminenta de vomă și o stare generală de “vreau să mor”…. Traversam strada. Puica se smuceşte de mână în mijlocul străzii și mai, mai să zboare direct sub roțile unei mașini. Teroare. Groază.
Am apucat-o de o mână și am tras-o înspre mine. După ce m-am oprit din tremurat, m-am așezat pe niște scări cu copila în brate și i-am povestit ca îmi pare rău că am țipat, ca am tras de ea, dar m-am speriat cumplit și ce a făcut ea a fost periculos și mi-a fost frică și așa mai departe…
Am aplicat toată teoria citita și învățată pe la cursuri. Bun… copila însă s-a cam supărat și a început, pe fondul oboselii, un mega tantrum în plină stradă. Am încercat să o iau în brațe, nu a vrut. Nu puteam sa mă înțeleg cu ea, așa ca am lasat-o sa plângă, sa se descărce, în timp ce stăteam cu bărbia în palme, așteptând calmă să treacă furtuna. Noua din zece trecători se uitau cu scârbă la mine (nu, nu mi s-a părut!) în timp ce o mamă s-a oprit sa îmi explice cum stă treaba cu tantrumurile și că nu fac bine cum fac, ca nu-s destul de empatică și că de aia plânge copila că nu mă simte conectată !!!! Mna, bun… Am explodat!
Trenul mamei perfecte
Am realizat atunci că lucrurile cam scăpa de sub control… că trendul ăsta al mamei perfecte deja merge prea departe, că nu contează că ai dat tot pentru copilul tău, că citești despre cum sa îl crești mai bine, că mergi la cursuri și la psihologi, nu ai voie dom’le să ai și tu un moment de rătăcire!
Prea des aud de la mame minunate, empatice și dăruite că se simt cumplit de vinovate că, într-un moment delicat, au ridicat tonul la copil… sau l-au lăsat sa se uite 10 min la TV ca să amestece în ciorbă… Sau nu au mai avut răbdare, nu au mai putut sa alăpteze până la auto-înţărcare, au născut prin cezariană și nu natural și câte și mai câte aș putea să pun pe lista!
Dragi mame, suntem oameni! Greșim de multe ori, nu suntem perfecte și dați-mi voie să vă spun că nici nu trebuie să fim! Da, avem datoria de a ne crește copiii frumos, cu căldură și iubire fără margini, dar nu vă învinovățiţi când mai greșiți din când în când și lucrurile nu ies perfect!
Copiii noștri știu că suntem oameni și au nevoie de ființe reale în jurul lor, nu de mame perfecte. Asta ca să nu mai zic că mare parte din perfecțiunea afișată e o fațadă, nu o realitate. Dacă tot trăim vremea comunicării nonviolente, a empatiei și a pozitivității, haideți să nu mai judecăm fără să știm datele problemei, fără sa cunoaștem dedesubturile, haideți să fim empatice în general, nu doar cu copiii noștri…
Acum, că mi-am spus oful, aștept cuminte roșiile! Vă îmbrățișez!”
Acest articol, publicat în secțiunea „Vocea ta”, reprezintă confesiunea unei mame și trebuie tratat ca atare.
