Vocea ta: Vacanţa mare din anii ’90 şi ceva

Narcisa David
vacanta

„A venit vacanţa, cu trenul din Franţa!”

Vǎ mai amintiţi vacanţele mari, atât de lungi încât deveneau plictisitoare?

Până se trezeau toţi prietenii să ieşim afară, eram sătulă de jucat singură table, cărţi şi Remi; culmea este că, deşi pierdeam şi câştigam în acelaşi timp, aveam una din mâinile cu care mutam ca favorită! Cel mai probabil, copiii din zilele noastre nu m-ar înţelege, lor le place să creadă că a juca împotriva calculatorului este mai real sau normal.

Aşadar, când terminam de îmbrăcat şi hrănit cele trei păpuşi pe care le aveam, era strigarea pentru jocurile din faţa şi spatele blocului. Scările, de lene, nu le coboram normal, cum un copil civilizat le-ar fi coborât, ci mă suiam călare pe balustrada scărilor şi îmi dădeam drumul, alunecând. Etaj după etaj, de la trei până la parter eram jos cât ai spune „IN-CON-ŞTIEN-ŢĂ”!

M-am mirat că vecinii nu ne-au certat niciodatǎ pentru că le rupeam pătrunjelul şi mărarul din grădini să preparǎm ciorbe pe care apoi ne prefăceam că le mâncăm. Sinceră să fiu eu nu îmi amintesc să fi mâncat ceva în copilărie – o adusesem pe Mama la exasperare când mă vedea cum întind o bucată de pâine în mijlocul unui ou ochi, alegând doar gălbenuşul; e puţin spus că eram slabă! Eram străvezie, dar nu vreo leşinată într-un colţ stând cuminte să nu mă frâng.

Am căzut din cireş direct în picioare; mi-am spart capul cu un scrânciob (regionalism din Moldova, care înseamnă „leagăn”); aveam genunchii plini de răni şi mi-i tratam cu frunze de pătlagină; m-am urzicat din cap până-n picioare iar cel de m-a tratat a fost văru-meu cu frunze de brusture. Am luat păduchi când ne-am jucat în tarabele din piaţă; pe vremea aia chiar veneau oameni de la ţară cu marfă la oraş: oieri, văcari, producătorii adevăraţi. Eram obișnuinți să ne uităm la ţiganii care locuiau în blocul alăturat, era un reality show pe care nu îl puteam pierde, cu actori precum Manix, Bangaros, Elvis, care se certau, se distrau dar mai ales erau adaptaţi, vorba Mamei, erau ţigani românizaţi.

Generaţia „Candy Crash” nu înţelege entuziasmul amintirilor mele de vacanță

Deşi ar trebui să mă regǎsesc în „generaţia cu cheia de gât” nu pot ad litteram, pentru că eu nu purtam niciodată cheia la gât, o ascundeam sub preş. Eu şi toţi ceilalţi copii de la bloc. Teama că ne-ar fi furat-o cineva de acolo era inexistentǎ, invers proporționalǎ cu riscul de a o pierde prin cartier.

Ce somn de prânz? Ce era ăla? De dimineaţă până seară, stăteam afară, căutând câteodată umbra teiului din grădina blocului. Atunci când se scutura teiul, băncile şi masa de sub el erau lipicioase; ăsta o fi fost şi motivul pentru care nu ne dădeam duşi în case: era un super glue care ne ţinea pe-acolo. Unul dintre cele mai amuzante jocuri, pe care chiar nu l-am remarcat de o vreme la copiii de acum, era cu prietena din copilărie care venea în vizită la vecina de la etajul inferior: legam o găletuşă cu sfoară pe care din balcon o lăsam până la ea, apoi trăgeam iar spre mine, pe sistemul scripete. V-aţi întreba „Ce e amuzant?” Pot spune atât: găletuşa nu era niciodată goală! De la jucării la şerbet (hmm a zis cineva şerbet de zmeură?!), de la nasturi la bilețele cu mesaje. Cu siguranţă, generaţia „Candy Crash” nu înţelege entuziasmul amintirilor mele, dar cum se zice: ghinion!

Deşi nu existau pe atunci firme care organizau evenimente, noi, fetele de la bloc, am făcut ditamai nunta cu două păpuşi. Nu era la modă încă nunta la cort, dar cum făceam foarte des corturi – din păturile cărate din case, am fost cumva precursoarele evenimentelelor actuale de mare anvergură. Cum aş fi putut uita nunta aia, când am fost soacră mare?

Eram răi; atunci când ne adunam mulţi, aşa eram! Într-o vară în care erau foarte mulţi cărăbuşi (nici de ăştia nu am mai văzut în ultimii ani, deşi „legenda” era că apar mulţi în anii bisecţi; probabil între timp au fost decimaţi, pentru că vorba aia: „nu ne trebe’ la nimic!”) Un băiat mai mare decât noi, a dat tonul şi am strâns toţi copiii de la bloc mulţi cărăbuşi într-o pungă. Fiecare prindea cu mâna zburǎtoarele greoaie; erau destul de scârboşi cărăbuşii pentru că se prindeau de piele cu picioarele şi încercau să scape, mai aveau şi antenele care gâdileau. Când punga a fost plină (uf, dacă mă gândesc, în vremurile de acum ar fi fost posibil să fim judecaţi de organizaţiile de protejarea animalelor), a fost aruncată pe geamul toaletei unui vecin de la parter. Sute de cărăbuşi dezlǎnțuiți și cu toate astea nimeni nu a fost rănit – mă refer la vecin şi nimeni nu a fost înjurat, adică noi, copiii.

Şi venea seara…cumva!

Nu ştiu cum, dar la fel de repede cum trece o zi la serviciu, la fel de repede trecea şi în vacanţă ziulica! Începea Mama să mă strige să merg în casă, apoi soră-mea. Când simţeam că le-am enervat destul cu „Peste 5 minute!” mă duceam… şi pentru încă puţină adrenalină nu puteam folosi treptele! Mă ţineam cu mâinile de balustrade şi printre plafoanele etajelor şi marginile scărilor urcam, ca o maimuţă pe teritoriul ei. Mamă, dacă ai citit ultimul paragraf, te rog să te opreşti din făcutul crucilor, pe cuvânt îţi spun că acum n-aş mai încerca-o! Pentru că nu aş mai încăpea, desigur, doar nu aş recunoaşte că nu mai am curaj!

Copilărie! Cititoareo, cititorule, te-am făcut să ţi-o aminteşti pe-a ta! Acesta mi-a fost scopul de la început! Probabil că aţi remarcat că aşa cum există tema „Copilul meu îi mai cu moţ!” aşa există şi „Ce tâmpenii făceam eu, nimeni nu făcea!” În mod evident ţine de felul cum a trăit fiecare acele vremuri. Mai mari sau mai mici, ghiduşiile copilăriei vor face pe oricine nostalgic, dar fericit!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa