Vocea ta: Vârsta înjurăturilor. Cum a fost când l-am auzit prima dată spunând “Dă-te-n p… mea de ceață, că nu văd trenul!”

Vârsta înjurăturilor debutează atunci când te aștepți mai puțin

Mă surprinde precizia cu care folosesc cei mici cuvintele urâte, cuvintele interzise. Le folosesc cu precizie chirurgicală, le integrează în context extrem de bine, iar apoi cerșesc o reacție.
Conduceam spre casă cu blondul meu în spate, eram pe Pasajul Basarab și mai avem un pic și ajungeam acasă. Era seară și ceață. Vorbeam. De fapt, îi răspundeam la întrebări, muzica de la radio se auzea în surdină. Ajungem în dreptul Gării de Nord și aud din spate: „Dă-te-n p**a mea de ceață, că nu văd trenul!” Mi-a stat mintea-n loc!

M-am uitat în retrovizoare și am observat că se uita spre calea ferată, dând din mâini ca și cum ar fi vrut să împrăștie ceața. N-am scos un sunet și mă gândeam că poate mi s-a părut, că de fapt nu a zis asta, dar îl aud încă odată, mai tare și mai clar, de data asta uitându-se spre mine, puțin aplecat în fată: „Dă-te-n p**a mea de ceață, că nu văd trenul!” și a rânjit. Știa exact că o comisese și aștepta să vadă ce fac: îl cert sau mă apuc să-i fac morală? Sau mă bufnește râsul… Am strâns bine de volan, nici măcar nu am respirat adânc, deși simțeam că mă sufoc și am rămas mută ca un peste.

Nu-mi venea să cred! Puiul meu inocent, pur și blond, vorbise urât, pentru prima dată! Pentru prima dată de față cu mine, cel puțin. Îmi venea să plâng și să râd, îmi venea să urlu și să-l sun pe tatăl lui și să-l pârăsc. Am ajuns acasă, l-am culcat și l-am sunat pe tatăl lui, deși era vreo 22.30. Trebuia să vorbesc cu cineva, simțeam că explodez. În capul meu, încercam să derulez toate cuvintele rele pe care le-am scăpat vreodată de față cu el. Dar p**ă, nu face parte din vocabularul meu.

Mi-am actualizat vocabularul de înjurături

Nu sunt vreo o doamnă pudică, dar de când s-a născut blondul meu, m-a străduit foarte tare să-mi actualizez vocabularul de înjurături, în așa fel încât să nu traumatizez copilul. Și folosesc destul de des: „la naiba”, „ce puii mei”, „băga-mi-aș” și „dă-te-n spanac”. Pot mult mai mult de atât, dar am ales să mă limitez la astea. În general, pe astea le folosesc la volan, însă am scăpat odată și altceva…

Eram pe undeva prin Militari și o doamnă trecută bine de a doua tinerețe, deja în mijlocul străzii, încerca să traverseze strada printr-un loc nemarcat, la vreo 4-5 metri de trecerea de pietoni. Mergeam cu vreo 20-30 km/h, dar nu am oprit ca să o las să treacă, iar doamna respectivă s-a înfuriat și mi-a ars o paporniță în parbriz și mi-a strigat: „Vaco!” și i-am răspuns, nu foarte elegant, e adevărat: „Vacă e mă-ta!”.

Mă cam luase valul și uitasem de urechile pâlnie ale blondului meu, care stătea cuminte în scaunul lui de mașină, în spatele meu! Și-l aud: „Mama, cine e vacă?” Îmi venea să-mi dau cu pumnii în cap, dar i-am răspuns: „Am vorbit urât când ar fi trebuit să fiu respectuoasă, din păcate nu m-am putut abține și am greșit. Am făcut-o vacă pe mama doamnei.” Pauză…. Și-l aud iar: „Mama, dar de ce a dat VACA cu geanta în mașina noastră ca o bombonică?” (mi-am mușcat limba ca să nu râd!) „Mama, cred că și ea greșit! Uneori oamenii își pierd cumpătul și fac sau spun unele lucruri pe care le regretă. Știi? Ca atunci când te superi tu uneori și arunci cu jucăriile în stânga si-n dreapta, cam așa ni se întâmplă și nouă”.

Puterea exemplului funcționează și în sens negativ

Am foarte mare grijă să folosesc „mulțumesc” și „te rog”, pentru că știu că puterea exemplului contează foarte mult pentru toți copiii, dar această putere a exemplului funcționează și în sens negativ. Așa că trebuie să-mi controlez emoțiile mult mai atent. Dar ce te faci cu ceilalți din jur? Și aici mă refer la ce „învață” de la grădiniță sau din parc. Și nu mă refer la educatoare, ci la ce aduc ceilalți copii de acasă, la acele cuvinte care le scapă altor părinți, bunici etc. Cuvinte pe care copiii le folosesc ca să îi impresioneze pe ceilalți sau ca să îi șocheze, asta nu mi-e foarte clar.

Într-o zi, după grădiniță, se juca cu două din jucăriile favorite: un excavator și locomotiva Thomas și aud: „Boule, de ce te bagi în fața mea?!” televizorul nu era pornit și apoi vocea era inconfundabilă, eram doar noi doi acasă, așa că nu avea de unde să vină, decât de la el… Eu aranjam masa și când l-am auzit mi-a sărit pâinea din mână. Nu am întors capul spre el… din nou, nu am avut nicio reacție. Pentru că știu clar că orice ezitare, observație, râs sau oricare altă emoție, îi va aduce confirmarea că mi-a atras atenția și va continua să folosească cuvintele respective, ori de câte ori va dori să mă impresioneze. Nu vreau să îi dau apă la moară, deci, dacă vrea să-mi atragă atenția trebuie să descopere alte metode.

Am sunat pe toată lumea care este implicată în creșterea lui și i-am avertizat de noul cuvânt apărut în vocabularul blondului și am insistat să îl ignore daca îl vor auzi vreodată rostindu-l. Nu l-a mai rostit vreo lună, până într-o zi când eram în vizită la mama mea. Se plimba prin casă cu o mașinuță după el și aud iar: „Boule care ești!” Iar am văzut stele verzi de nervi… Și o aud pe mama, care se învârtea pe lângă el: „Vai mamaie, ce urât vorbești! Să nu mai spui asta niciodată! E foarte urât!” Am crezut că mi se sparge un vas de sânge pe creier, când am auzit-o pe mama!

Nu am confruntat-o pe mama de față cu el, așa ceva nu se face! Chiar dacă este greșit ce face sau spune una dintre noi, nu ne ciondănim de față cu copilul. După ce am culcat copilul, am stat de vorbă cu mama, însă răspunsul ei, foarte defensiv, de altfel, m-a dezarmat complet: „ Ei, măi mamă, trebuie să îi spună cineva că e urât. Nu puteți să-l lăsați să spună ce vrea!” „Bine măi mamă, dar tu nu înțelegi că el știe că e un cuvânt urât? Și că îl folosește special că să ne atragă atenția?” „Ei, dar ce-am făcut? L-am învățat de bine!”
REZULTAT: Blondul meu a repetat „BOULE!” din două în două minute în ziua aia, de câteva ori pe zi tot weekendul respectiv și ori de câte ori a avut ocazia vreo săptămână.
Minunat!

Bate vântul frunzele/Se învârtesc moriștile/Tata f**e fetele”

Într-o zi, mă sună tatăl lui, blondul meu fiind la el în perioada respectivă: „Hai să-ți povestesc ce mai cântă blondu’. Știi cântecelul acela cu moriștile?. Ei bine, el are o variantă personalizată: Bate vântul frunzele/Se învârtesc moriștile/Tata f**e fetele” Și după ce a scos-o, și-a pus mâna la gură și a chicotit amuzat, dar și îngrijorat, așteptând reacția adulților de lângă el. A primit un mare ignor.

Sunt convinsă că acesta e doar începutul, că vor urma și alte cuvinte, deloc inocente. Nu avem ce face, asta e lumea în care trăim. Nu cred că e bine nici să ne ținem copiii închiși în casă de frica vulgarității limbajului, dar nici nu cred că e bine să îi „încurajăm” să le folosească, mai ales când încă sunt mici și nu au putere de discernământ și tot ce aud înregistrează și repetă, ca niște papagali.

Nu ne naștem părinți, învățăm meseria de părinți odată cu nașterea și creșterea copiilor noștri, dar e foarte greu să fim perfecți (nici nu cred că ar mai fi amuzant să trăim într-o lume perfectă!) și de cele mai multe ori suntem doar părinți buni, pentru că știm că viitorul copiilor noștri și cei șapte ani de acasă sunt, în totalitate, responsabilitatea noastră.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație