Vocea ta: Instinctul matern şi copilul perfect

Vienela Sas

În ochii mamelor, copiii vor fi întotdeauna perfecți…

A născut în aceeaşi zi cu mine. În salonul maternităţii, fetele şopteau pe la colţuri când o vedeau. Mi-a ajuns şi mie la urechi vestea că avea un copil bolnăvior şi urât, atât de urât încât tinerele mămici îşi făceau cruci şi îşi scuipau speriate în sân. Ce rele pot fi! îmi spuneam în gând, convinsă că exagerează. Apoi l-am văzut. Slab, foarte palid, cu un soi de cearcăne maro ce îi înconjurau ochişorii, cu o gură mare pe care nu o putea închide complet. Plângea fără oprire, zi şi noapte; un plâns greu, obositor, sfâşietor. Mămica lui îi ungea ochii cu alifie, îl îmbrăţişa cu tandreţe şi îi şoptea mereu aceleaşi cuvinte, într-un ritm doinit, legănat: “taci, puiul mamii, taci, frumosul meu!”. A fost un moment unic în viaţa mea, un moment în care am înţeles cu adevărat ce înseamnă dragostea de mamă. Oricât ar fi fost de urât, iubirea şi instinctul matern o făceau să îl vadă la fel de frumos pe cât ne vedeam şi noi copiii.

Oare instinctul meu matern avea vreo verigă lipsă?

Al meu era bucălat, cu ochi mari, luminoşi, cu pielea albă şi doar un strop de roz în obraji (poate că nu era aşa, însă ochii mei asta observau). Sensibilă ca orice femeie imediat după naştere, mă întrebam cum de puteam vedea nu doar frumuseţea copilului meu, ci şi lipsurile. Cum de nu îl puteam vedea ca şi cum ar fi fost un copil perfect? Oare nu îl iubeam destul? Oare instinctul meu matern avea vreo verigă lipsă? Erau gânduri care îmi măcinau nopţile şi mi le transformau în pulbere de stele speriate. Cum de o mamă cu copilul bolnav şi urâţel îşi vede puiul ca pe o icoană, iar eu observ cu o uşurinţă incredibilă că al meu are urechile cam depărtate de cap şi foarte puţin păr, doar un ciuf decolorat ce îi atinge în treacăt fruntea? Era singurul copil născut în acea zi de 8 decembrie, în acea maternitate, fără prea mult păr în cap. Această idee mi s-a infiltrat rapid în minte şi mi-a influenţat deciziile ulterioare.

De ce tocmai copilul meu, dintre toţi copiii, avea părul rar şi firav, de un blond spălăcit? Priveam cu inima strânsă spre alţi copii, fără să văd că ceea ce îi lipsea lui nu era chiar atât de important. Îi voi lăsa părul să crească, să nu i se vadă tâmplele golaşe, îmi tot repetam în gând. Instinctul matern îmi şoptea mereu vorbe de încurajare, însă orgoliul mă făcea să îmi doresc copilul perfect. La doi ani avea un moţ în frunte şi o codiţă la ceafă, iar în rest piele lucioasă cu miros de bebeluş. Şi tot la doi ani a rămas fără ele. Epuizată fizic şi psihic, într-o zi mi-am dus copilul la mama, să mă pot relaxa câteva ore aşa cum nu reuşisem în cei doi ani. Nici bine nu am ieşit pe poartă şi bunica a reuşit să îşi convingă nepoţelul că “doar golanii poartă părul lung”. Copilul a stat cuminte la tuns, iar seara m-a întâmpinat râzând vesel. “Nu mai sunt golan!”

Voi, mămici, cum aţi fi reacţionat într-un asemenea caz?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa